Pentru că mă uit la multe filme şi dacă mă tot uit hai să nu fie degeaba… iar filmele te influenţează, pentru că la vârsta adolescenţei eşti cel mai uşor de influenţat sau manipulat (cu toate că sună prea urât).

Viaţa bate filmul, da, dar adolescenţa e cunoscută ca având cei mai frumoşi ani din viaţă, pentru că la vârsta asta nu ştim cu adevărat ce e greul, ne place să visăm şi nimic nu ne împiedică de la sportu’ ăsta (dacă ar fi să şi slăbim visând, ar fi mişto), cu toate că visăm mult prea înainte de prezent. Când eşti tânăr visezi la chestii seriose (job, familie, carieră), iar când eşti adult visezi la clipele în care nimic nu-ţi stătea în cale şi nu aveai griji. Trăim clipa, dar într-un mod involuntar ne gândim şi la cum va arăta viaţa noastră peste câţiva ani şi ne facem şi planuri inevitabil.

Am cam deviat de la subiect, de fapt nici nu l-am început, dar am vrut să punctez câteva aspecte din adolescenţă pentru că au o mare legătură cu dramatizarea. De ce? Cu toate că nu ştiu cum e peste ani, tind să cred că în perioada adolescenţei, sentimentele, afecţiunile şi emoţiile sunt mai profunde, mai accentuate. Apoi, peste ani, începi să capeţi experienţă, să te căleşti şi lucrurile care înainte te afectau destul de tare, nu mai au nici un efect asupra ta.

Dragostea… e principalul motiv pentru care tinerii adolescenţi dramatizează. Nu ştiu de ce, dar acest cuvânt, dramatizare, mă deranjează… simt că ceva e în neregulă cu el, simt că are o parte de minciună, dar nu ştiu exact în ce sens. Suntem conştienţi că relaţia va avea un sfârşit, ştii că nu va fi ceva serios, nu va duce până la căsătorie, e prea devreme pentru astfel de gânduri… ok, visăm, dar nu punem în practică. E visul care vrem să se împlinească dar nu prea nu acum… deci tu toate că ştii că va merge ceva prost, vrei să încerci!

Creierul ne spune că se va termina cândva, ba chiar ne consolează şi ne determină să trecem foarte uşor peste, dar aşa cum viaţa bate filmu, inima bate tot. În orice situaţie are şi ea ceva de zis… şi de obicei e altceva decât ceea ce-ţi spune creierul… şi din păcate are o influenţă mult mai mare.

Mai există şi acel tip de dramatizare falsă prin care de fapt ne exprimăm sentimentele (afecţiunea) şi în loc să ne fie apreciată este catalogată (mai degrabă confundată) ca fiind dramatizare. Dacă îţi dezvălui emoţiile nu înseamnă că dramatizezi. Da, sună dramatic, dar asta e cu totul altceva fiindcă de multe ori lucrurile sunt interpretate greşit.

Un alt exemplu de dramatizare falsă e atunci când vrei ca celuilalt să i se facă milă de tine şi asta nu zic strict în cazul cuplurilor… poate fi şi în alte relaţii: de prietenie sau familie. Spre exemplu când dramatizezi fiindcă ai greşit, iar persoana dacă e mai sufletească şi slabă la inimă te va ierta repede şi tu scapi cu basma curată. Aşadar dramatizarea poate fi folosită şi ca o armă! Cum ziceam adineaori, lucrurile nu sunt întotdeauna cum par, aşa că aveţi grijă…

Dramatizarea poate fi şi un punct slab, iar dacă le arăţi asta duşmanilor nu vor ezita să se folosească de sentimentele tale. Da, am zis că dramatizarea poate fi o armă, dar nu am zis pentru cine! Aşadar poate fi atât pentru tine, cât şi pentru duşmanii tăi!

Îţi place să dramtizezi sau nu o faci intenţionat?

Chestia asta ce susţin psihologii, mi se pare iubirea prietenească, aşa cum există şi iubirea părintească, dar majoritatea care spun “te iubesc” (aici mă refer la relaţiile de cuplu) vor să o zică referindu-se la dragoste.

Azi peste tot auzi “te iubesc”, în special de la adolescenţi în sus (ca să numai zic că şi copiii de 10 ani folosesc expresia), chiar dacă aceştia nu ştiu ce e aia iubirea… faptul că ţin la persoana de lângă ei îi determină să folosească aceste 2 cuvinte care defapt au o semnificaţie mult mai mare că nici unii adulţi nu reuşesc să-i dea de capăt.

Eu unul sunt de părere că dragostea şi iubirea sunt sinonime dar şi antonime în acelaşi timp.

Dacă psihologii susţin că “a iubii pe cineva” e asociat cu “a ţine mult la cineva” atunci înseamnă că dragostea e ceva mult mai măreţ şi ar fi sinonim (sau pe aproape) cu “a adora pe cineva”, iar această expresie se susţine a fi mai presusă decât “a iubii pe cineva”, sentimental vorbind. Deci aici dragostea e diferită de iubire.

Dar dragostea parintească nu e tot una cu iubirea părintească? Deci aici ar fi sinonime.

Sunt ferm convins că sunt mai multe situaţii în care iubirea este şi nu este la fel ca şi dragostea…

Chiar îmi place să scriu despre astfel de subiecte, iubire, dragoste, prietenie, relaţii, sentimente şi tot ce ţine de persoanele din jur… şi beneficiul ar fi că întotdeauna este ceva să scrii despre asta…

Reveninv la subiect şi la întrebarea din titlu… când zici că-ţi iubeşti mama are logică, dar când e vorba de un/o amic/amică sună absurd să zici că îl/o iubeşti doar ca amic(ă)…

Exemplele pot continua, dar cred că a-ţi înţeles ce vreau să zic. Care este părerea voastră?

Ce înseamnă mai exact ”a fi indiferent”?

Pe scurt: nu-ţi pasă, nu te interesează de anumite lucruri sau persoane, laşi totul în voia sorţii, dacă e sa fie aşa bine, dacă nu iară bine.

Cel mai bun exemplu este o relaţie… da ştiu că tot pe tema asta scriu în ultimul timp, dar e cel mai bun exemplu… cel mai mult doare atunci când persoana la care ţii cel mai mult îţi dă semne că nu-i mai pasă de tine sau de relaţia voastră… vă certaţi, ea nu dă nici un semn, nici dacă a greşit şi continuă cu gândul ”Dacă vine el la mine, bine, dacă nu iară bine” sau cel puţin asta insinuezi tu din comportamentul indiferent pe care ţi-l arată.

Indiferenţa îşi face apariţia şi în sectorul ”prieteni”. Dar aici nu te afectează aşa tare, cel puţin pe mine… pentru că v-am spus într-un articol precedent ce părere am despre prieteni…

Cel mai grav e atunci când eşti indiferent faţă de familie… aici e o mare greşeală. Pentru că familia e cea mai importantă din viaţa unei persoane… mai ales dacă acea persoană este încă un copil şi să nu uităm că întotdeauna vom avea o parte din noi care se simte în nesiguranţă, care ne spune ca avem nevoie de ajutor, de cineva şi cine îţi e mai aproape decât părinţii? Cei care te-au crescut, ţi-au oferit căldura şi iubirea parintească şi te-au învăţat cum să te descurci şi mereu au fost în spatele tău să te ridice atunci când eşti la pământ.

Adevărul este că indiferenţa este foarte apropiată de orgoliu. Pentru că atunci când foloseşti indiferenţa gândeşti cam aşa ”De ce să mă duc eu? Să vină ea.” şi mai ales dacă gândeşti în acest fel atunci când tu ai greşit faţă de persoana respectivă se poate numi în totalitate orgoliu…

Până acum am dat exemple de nepăsare asupra unor persoane, dar hai să ne gândim şi în cazul unor fapte, lucruri, obligaţii, etc.

Ca şi în cazul persoanelor indiferenţa are un rol negativ şi atunci când e vorba despre un lucru… acel lucru fiind de exemplu ziua de mâine. Dacă mâine ai de învăţat şi tu nu te pregăteşti şi laşi în voia sorţii, mai precis dacă nu îţi pasă… atunci e o problemă. Poţi lua o notă mică care să te afecteze, din mai multe puncte de vedere…

Şi dacă nepăsarea înaintează la lucruri mai importante cum ar fi la obligaţiile pe care le ai faţă de şcoală, societate sau pe viitor iarăşi e o problemă. Nu mă pricep la exemple pe tema asta, dar presupun că aţi înţeles unde vreau să ajung…

Indiferenţa trebuie lăsată deoparte şi nu numai când e vorba de prieteni sau anumite sarcini pe care trebuie să le îndeplineşti… trebuie să dăm dovadă de seriozitate şi să arătăm că ştiim ce vrem să facem şi cum să facem… nu să călcăm de 10 ori în acelaşi loc şi să dăm dovadă de nesiguranţă pentru că atunci cei din jurul nostrul vor profita şi ne vor pune la pământ…

Astăzi m-am gândit să fac şi eu pe indiferentu pentru că m-am săturat de glumele tâmpite şi gesturiile unor persoane… ba chiar am primit şi sfaturi să procedez astfel, dar dacă cineva face pe indiferentu cu mine, nu înseamnă că trebuie să răspund şi eu aceeaşi monedă…

Mai pe scurt, nu mă suporţi îmi spui în faţă tot ce vrei îţi zic şi eu tot ce mă deranjeaza, iar dacă nu îţi convine la revederci! Ştii unde-i uşa cine te mai reţine? Ştiţi cum stă treabă? Când suntem singuri e cel mai bun prieten, apoi când apar şi alţii mă ia la mişto ca să îşi facă el imagine de şhukar! Apoi când îi zic face pe supăratu… iar eu fiind mai prost hai că las de la mine… dar de acu se va schimba situaţia… nu-ţi convine, pa!

Nu mă pun să fac eu pe supăratu sau indiferentu… Nu merită să îmi bat capul pentru asta.

Cam atât şi despre subiectul indiferenţei… Adevărul e că indiferenţa doare, dar pentru nişte prieteni cu două feţe nu te va durea niciodată şi dacă stăm să ne gândim fiecare persoană de pe glob are o faţă în plus…

E normal să ne gândim şi la ziua de mâine, dar de ce să nu profităm şi de cea prezentă? Iarăşi o situaţie cu două tăişuri, dacă profităm de fiecare zi din plin e posibil ca viitorul să nu ne fie prea organizat şi să lăsăm totul în voia sorţii, iar dacă o luăm invers şi anume să ne gândim într-un mod excesiv la ”ziua de mâine” uităm de cea prezentă, lucrul ce reiese că în fiecare zi ne vom gândi pentru ce va urma mâine…

Aceste două aspecte trebuie îmbinate… şi astfel să reuşim să ne bucurăm de fiecare zi şi în aceeaşi zi să ne organizăm şi pentru ziua de mâine… asta în general…

Dar într-o relaţie? Hai să nu o luăm prea înainte… cel puţin la vârsta mea şi anume, de 16 ani, nu văd de ce ar trebuie să mă gândesc la viitorul relaţie în care mă aflu… nu am de gând să mă căsătoresc, nici să îmi întemeiez o familie, să fac rate, etc. Pur şi simplu trăiesc momentele adolescenţei… Vorbisem cu un prieten pe messenger, despre relaţii, prima iubire, şi alte aspecte de genu… şi într-un fel m-a făcut să mă gândesc la momentul despărţirii, adică el a adus vorba şi sincer nu văd de ce să îmi bat capul, nu zic că nu ar fi lucruri la care să ma gândesc, la viitorul în această relaţie, dar despărţirea în nici un caz… dacă e să vină şi momentul acela, asta e, poate pe moment voi fi sub influenţa unei stări neplăcute şi despre care nu vreau să intru în detalii, dar totul trece, cel puţin aşa sper, adevărat că prima iubire nu se uită niciodată. :)

Deci mai pe scurt, eu zic că, cupluriile adolescentine nu au de ce să îşi bată capul în legătură cu viitorul relaţiei lor… poate pe unele mici aspecte, dar am ajuns la concluzia că mai bine profit de fiecare zi pentru că viitorul se poate schimba întotdeauna… dar şi unpic de meditare pentru ziua următoare nu strică.

Vreau să menţionez că este un lucru la care să te gândeşti pe viitor într-o relaţie… şi anume cum să nu o pierzi, cum să faci ca relaţie să decurgă cu bine în continuare, poate chiar mai bine… acesta cred că e cel mai important!

Vă reamintesc! Acest articol se referă la relaţiile adolescentine…

Ştiu că în ultimul timp am luat-o pe teme de genul, dar mie mi se pare foarte interesante subiectele şi pe baza căruia avem ce comenta. :)

Persoana (genul îl alegeţi voi) se cuplează şi are pentru prima oară o relaţie mai îndelungată sau mai serioasă să zic aşa… timpul trece şi ei simt că s-au îndrăgostit unul de altul, timpul trece şi se consideră pregătiţi pentru următorul pas sau o fac pur şi simplu… ce fac? Se joacă de-a mama şi tata… sex mă! Apoi nu se mai înţeleg şi se despart… pentru acea persoană această despărţire o traumatizează şi simte că s-a pierdut tot şi că nu o să mai iubească niciodată…

În primul rând nu cred că un adolescent/o adolescentă este în stare să zică ”te iubesc”… mi se pare absurd… bun atunci când eşti într-o relaţie de mai mult timp, e posibil să dobândeşti acel sentiment…

Eu unul sunt cu o persoană şi dacă nu îi zic ”te iubesc” asta nu înseamnă că nu ţin la ea… normal că ţin la ea mai mult decât ca o amică, dar încă nu sunt în stare să îi zic te iubesc şi ea e de aceeaşi părere cu mine.  Şi vreau să specific că o cunosc de 2 luni dar suntem împreuna de 2 săptămâni… :) Şi e prima relaţia serioasă şi de durată pe care o am.

De obicei relaţiile de durată ajung şi la partea cu sexul… mi se pare şi normal din moment ce eşti cu acea persoana de mult timp şi chiar v-aţi îndrăgostit unul de altu… de obicei sexul e şi motivul despărţirii… fata nu vrea, el caută alta , fie fata acceptă, băiatul se simte împlinit şi îşi caută altă ”pradă”… mda, sunt şi băieţii de genul ăsta şi nu găsesc o categorie unde să îi pun oricum în niciuna de calitate, dar de obicei băieţii de genul ăsta nu au parte de o relaţie lungă…

Acu momentul despărţirii… aici persoana (genul îl alegeţi tot voi) după prima ei relaţie de lungă durată se simte doborâtă, crede că s-a sfârşit totul… dar îi trece după care numai dă importanţă vreunei relaţii ştiind că se va termina şi aia… aici vroiam să ajung, dacă a dus-o rău în prima relaţie de ce să o ducă aşa în toate?

Dacă în viitoarea relaţie cealaltă persoană pune seriozitate în relaţie şi chiar ţine la ea, de ce să nu facă şi ea acelaşi lucru? Că dacă stăm să ne gândim toate relaţiile au un sfârşit, mă refer la astea adolescentine.

Prima iubire rămâne şi ultima… e adevărat?