… că te faci de căcat. Vorbeam de un articol anterior în care ziceam cum să nu-ţi cauţi anturaj aiurea, cum să nu devi clovnul propriului anturaj. Uite încă o idee: spre exemplu atunci când te eşti chemat la o ieşeală, la o bere şi zici că vi, dar după ce închizi telefonu’ te cheamă altul în altă parte sau te cheamă o tipă la o ieşeală sau te trezeşti că nu ai bani sau vrei să ţii de ei sau pur şi simplu vrei să faci altceva sau nimic… şi suni înapoi cu intenţia de anula ieşeala cautând tot felul de scuze. Asta înseamnă să te tragi pe cur.

Când intervine într-adevăr ceva, cum ar fi sosirea unui unchi de mult uitat din Germania cu bomboane Chupa Chups, atunci te scuză cauza, însă atunci când tu ieşi cu alt grup pentru că e mai convenabil… te las pe tine să te gândeşti cum ai fi catalogat. O problemă mare e atunci când cauţi tot felul de scuze care nici măcar ţie nu ţi se par credibile. Aici începe momentul în care te faci de căcat şi ceilalţi îşi dau seama că te tragi pe cur. Citeste in continuare… »

Serios. Dacă lumea te consideră retard nu insista! Pe bune. Nu de alta, dar dupaia îţi cresc şansele să rămâi o perioadă îndelungată de timp, clovnul anturajului, asta dacă nu eşti deja, evident.

Şi înainte de toate, ar fi trebuit să menţionez că nimeni nu ta va cataloga ca fiind retard, înapoiat sau alte sinonime, fără să dovedeşti că meriţi gradele.

Nasol e că, odată ce ai obţinut job-ul, nu mai poţi demisiona. E greu să schimbi unghiul de privire a unor persoane cu privire la persoana ta, mai ales când e vorba de un anturaj de acelaşi sex, adica prieteni de rutină, cu care îţi petreci de obicei majoritatea timpul. Citeste in continuare… »

Şi observ din ce în ce mai mulţi oameni dependenţi de ea. Chestia e că nu toţi suntem populari, într-adevăr, însă unii nu se pot obişnui cu ideea ca ei vor fi ceva de rând (şi nu zic asta într-un mod rău). Vor să iasă în faţă, să fie văzuţi, apreciaţi, lăudaţi şi invidiaţi. Aşa şi trebuie! Numai ca nici bine nu fac un pas în faţă că se strică filmul…

Ideea e că toţi putem face un pas în faţă, dar nu toţi îl putem face aşa cum trebuie! Da, e bine să-ncerci, te motivează mama, tata, rudele, prietenii, vânzătoarea de la colţ, până şi cea care mătură scara, doar că sa nu ajungi ca ea… chiar dacă ei nu cred că tu eşti capabil de acest lucru, aşa e frumos, să te motiveze, să te încurajeze… eu zic că-i cel mai de căcat lucru. Iar ceea ce nu înţeleg este că dacă nici măcar tu nu crezi în el, nu crezi că va reuşi ceva, de ce să-i provoci o încredere de sine care după eşec să provoace o demoralizare greu de vindecat? Citeste in continuare… »

Chiar dacă nu ştie să se îmbrace, să socializeze, să zică un banc, o glumă, chiar dacă nu ştie să dea cu pumnu şi nici să cânte… lasă loc de bună ziua! Fie că e prostovan, nu ştie să facă lucruri trendy, are coşuri pe faţă şi nu ştie să ţină o bere în mână… apreciază-l.

Poate peste câţiva ani o să dai peste el la tribunal, la vamă, la poliţie… şi când o să-ţi aduci aminte că ţi-ai bătut joc (cu ani în urmă) de persoana care acum e mult mai influentă ca tine şi te poate scoate din căcat… o să-ţi dai pumni în cap şi o să realizezi că de fapt tu erai ăla prost, fiindcă nu ai fost în stare să laşi o vorbă bună. Şi mai nasol e când aceea persoana te scoate totuşi din căcat… Citeste in continuare… »

Există aşa zis-ul prieten veşnic, ăl mai bun dintre toţi, care-i alături de tine din momentul în care vă ştiţi până în momentul în care dai colţul? Ba chiar mai mult, dupaia să te cheme la o bere acolo sus (sau jos)?

Prietenul de grădiniţă – e acel prichindel cu care faci lipsa mare la oliţă. Vorbiţi numai de Ben 10 şi Scooby Doo, fiindcă Tom şi Jerry e prea old (by my little cousin). El e tovarăşul cu care îţi împarţi jucăriile şi în acelaşi timp cel căruia i le furi. Păi dacă are maşinuţa ta preferata, ce vină ai tu, nu? El îi prietenul de grădiniţă, o prietenie care durează pân’ la sfârşitul grădiniţei sau până te uşurezi în patul lui… Citeste in continuare… »

Care-s cei mai frumoşi ani din viaţă? Dacă eşti încă adolescent or să vorbească hormonii din tine şi or să zică că adolescenţa e ză best, că atunci poţi să tragi ceva pe trafalet… dar adevărul este că atunci când nu ai stres, nu munceşti, primeşti (aproape) de toate, ai prieteni adevăraţi, te distrezi, te joci, eşti inventiv, nu suferi, etc… atunci e cel mai bine nu? Şi toate astea se încadrează în copilărie.

La un moment dat toţi simţit nevoie de maturitate, de a fi pe cont propriu, de a avea banii noştri, mai pe scurt de a intra în lumea adulţilor… nu există cineva care să nu fi simţit măcar o dată nevoia asta. Şi totuşi dacă am trăi doar în copilărie ar fi minunat? Eu nu cred… pentru că după un timp te plictiseşti, vrei ceva nou… de asta s-a inventat şi jocul de-a mama şi de-a tata, pentru că încă de copii simţi nevoie de a cunoaşte rolurile părinţilor.

Citeste in continuare… »

Nu am mai scris de ceva timp articole pe subiectul ”el şi ea”. M-am uitat la filmul ”How to make love to a woman” şi ştiţi că unele filme sunt luate din viaţa reală. În film tipul nu reşeşte să o satisfacă pe prietena lui şi se duce la staruri porno, lesbience, prieteni şi aşa mai departe, să se informeze. În fine dacă sunteţi curioşi mai departe vizionaţi filmul aici.

Dar nu era mai uşor s-o întrebe pe prietena lui şi să lămurească treaba cu ea? Că doar ea ştie ce vrea… dar se pare că uneori cele mai simple lucruri sunt cele mai grele.

Să nu mă luaţi cu ”Ăsta e film, amigo…”. Cu toate că e film aşa se întâmplă şi în viaţa reală. Multor persoane le e frică să comunice. Da, aşa e… le e frică să întrebe sau poate le e ruşine. Ca să mă înţelegeţi, eu nu mă refer la problema tipului din film ci la o relaţie în general cu diferite probleme, nu pe tema satisfacerii…

Comunicarea e esenţială. Nu doar într-o relaţie iubit-iubită ci şi în relaţiile de prietenie sau în relaţiile cu familia.

Familia - în familie trebuie (e lege) să fii deschis. Părinţii sunt singurii în care poţi să ai încredere deplină, pentru că spre deosebire de prieteni, aceştia nu or să te lase la greu niciodată (mai sunt şi familii destrămate, dar eu vorbesc în general). În plus, cu toate că generaţia părinţilor noştri era diferită faţă de cea prezentă, totuşi au ceva experienţă din viaţă, de zile grele, de căzături şi multe altele.

Când ai o dilemă, o întrebare fără răspuns, o problemă, o greşeală… comunică-le şi lor (părinţilor) pentru că ei pot să te ajute, să te îndrume. Părinţii te pot ajuta în multe perspective, moral, dar şi financiar, cu toate că majoritatea nu vor să apeleze la banii părinţilor, dar măcar până te lansezi şi faci bani tu singurel… şi atunci o să-i poţi înapoi, chiar cu dobândă. Dar nici să exagerezi, să profiţi de bunătatea părinţilor, trebuie să înveţi şi tu ce e greul, pentru că o să ai şi zile proaste.

Familia întotdeauna trebuie să fie pe primul loc.

Relaţia ta – are nevoie şi ea de o comunicare deschisă. Într-o relaţia iubit-iubită comunicarea poate fi uneori grea, din partea fetelor, pentru că le e greu să spună adevărul sau aşteaptă momentul potrivit. Chestia asta mi se pare total absurdă. Dacă nu există comunicare, nu există nici relaţie sau va exista, dar una scurtă.

Eu fiind un puşti în vârstă de 17 ani, nu prea pot să vorbesc despre căsătorie, dar am văzut şi cuplu căsătorit care abia comunicau. Eu mă refer în principiu pe relaţiile dinaintea căsătoriei. Şi oricum relaţile ”de liceu” sunt (majoritatea) cu un scop (al băieţilor), dar există şi excepţii, din care fac şi eu parte.

Prietenii – ăştia i-am pus la sfârşit pentru că nu prea îs curios de ei, de fapt nici nu ştiu de ce i-am trecut… E ok să fii comunicativ şi cu ei, de ce nu? Dar să nu prea prinzi încredere în ei şi ai grijă ce le comunici. Comunică în aşa fel încât să nu îi deranjezi. Spune-i că îţi place cum e îmbrăcat, chiar dacă e îmbrăcat ca un papagal, spune-i că tipa aia i-a făcut cu ochiu, chiar dacă ţi-a făcut ţie.

Spune-le ce vor să audă, cu toate că nu e bine şi ar trebui să le spui adevăruri, astfel ei să se reprofileze, să se îmbunătăţească în anumite privinţe, dar dacă le spui asta, ai şanse mari să te alegi cu noi duşmani şi să fii catalogat ca o persoană fiţoasă, încrezută, şhukar sau alte însuşuri, care de fapt sunt atribuite lor.

Prietenii cred că sunt singura excepţia din categoria ”spune-i ce trebe să audă, nu ce vrea să audă”.

Comunicarea adevărului – dacă comunicăm cu cineva, trebuie totuşi să spunem adevărul, să fim sinceri… chestia asta e esenţială, doar că lumea o percepe ca pe un lucru rău. Trebuie să spunem persoanele din jur ce ne deranjează. Ştiu, e greu, poate fi interpretat drept o răutate, invidie, etc, dar trebuie să ştii cum să-i explici. Nu vezi unul pe stradă cu pantaloni din ăia strâmţi şi te duci la el şi îi zici ”Frate, pari foarte gay în pantalonii ăia…”.

Mă refer la cei pe care-i cunoşti… oferă-le părerea ta, argumentează, află şi tu părerea lor şi poate ajunge-ţi la o hotărâre, la o concluzie, care să convină ambelor părţi. E posibil ca la început să te fi înşelat, dar măcar ai spus ce părere ai, ai încercat să ajuţi… sunt persoane care acceptă acest lucru pozitiv şi îţi mulţumesc că le-ai deschis ochii, i-ai adus la realitate…

Acei oameni care te vor îndepărta după aceea, lasă-i… să facă ce vor, pentru că la un moment dat îşi vor da seama că tu ai încercat să-i ajuţi şi vor regreta.

Dacă vrei să-i spui ceva, nu ezita, spune-i. Ştiu că aştepţi momentul potrivit sau aştepţi să te întrebe, dar cel mai bine e ca atunci când prinzi un moment de tăcere să-i zici ”Uite… ştii… vreau să-ţi zic ceva…”. Fie că e ceva rău, fie că e bun, dar ştii că trebuie să-l spui, nu văd de ce să taci… Ai greşit? Vrei să-i spui ce simţi? Vrei să-i dai un sfat? Să-l îndrumi? Spune-i!

Atâta timp cât ştii că ceea ce tu faci e ceva normal, corect mai pe scurt e ceva de bine, totul o să fie în regulă.

Care este părerea voastră? Comunicarea e esenţială? Cred că am scris eu cam toate variantele şi voi nu aveţi ce să mai comentaţi, dar accept şi o aprobare sau negare a lucrurilor care le-am scris mai sus.