În mod normal atunci când punem întrebări, aşteptăm un răspuns afirmativ, cel puţin în majoritatea întrebărilor importante din viaţa noastră răspunsul pe care-l aşteptăm este rivalul acestui cuvânt. Şi ce se întâmplă când primim răspunsul pe care nu-l doream? Unii dintre noi îl acceptă, îl respectă, iar alţii mai încăpăţânaţi refuză un refuz şi continuă căutarea către ceva afirmativ.

Ş totuşi acest cuvânt joacă multe roluri, e un actor foarte priceput. Deci când zic actor, înseamnă că poate juca un rol doar de faţada, pe când în realitate el nici nu apare în replici. Aşadar e şi un mincinos foarte priceput şi nu trebuie să ne lăsăm pradă minciunii, chiar dacă nu ştim dacă există un adevăr sau o parte de adevăr, măcar să încercăm să aflăm. Mai avem ceva de pierdut?

Alteori poate fi un refuz adevărat, fără vreo urmă de îndoială. Dar (întotdeauna există un dar) poate fi schimbat. Ziceam acum ceva timp că omul se schimbă şi când zic asta includ şi deciziile şi răspunsurile omului, evident. Mai pe scurt, un răspuns poate fi schimbat cu ajutorul unui rival foarte puternic şi anume influenţa, dar aveţi grijă că dacă nu folosiţi acest rival cum trebuie, poate deveni rivalul vostru şi un protector al refuzului.

Nu-ul are foarte mulţi duşmani cum ar fi insistenţa, sentimentele, ignoranţa, indiferenţa, sinceritatea, încrederea şi mulţi alţi rivali… rivali care totodată pot fi şi aliaţi. Până la urmă ei sunt cei cu influenţa cea mai mare şi răspunsul depinde în mare parte de cel care stăpâneşte aceşti duşmani/aliaţi, adică cel ce pune întrebările… depinde şi de întrebări, desigur.

De ce zic că elementele enumarate mai sus pot fi şi duşmani şi/sau aliaţi? În primul rând oricare ar fi răspunsul aceste elemente acţionează, în al doilea rând în funcţie de întrebare şi răspuns, aceste întrebări vor lua poziţia cuvenită, de aliat sau de duşman. Se poate totuşi să fie neutru sau de ambele părţi, adică şi inamic, dar şi aliat.

Nu?

Simt că trebuie să fac ceva, ştiu că trebuie să fac ceva, însă am o reţinere, o teamă… ce teamă? De eşuare… mi-e teamă că nu va ieşi aşa cum vreau. Sunt obişnuit să nu iasă totul aşa cum plănuiesc sau cum îmi doresc, dar in aceasta privinţă nu pot să ma împac cu un eşec, chiar nu pot. Prefer să nu fac acel lucru, astfel să nu ştiu dacă ar fi fost un eşec! Şi totuşi dacă va fi aşa cum mi-am imaginat? Dar eu mi-am imaginat şi finaluri nepotrivite… dacă va fi bine şi voi răsufla uşurat? Dar dacă nu?

Sunt într-o continuă schimbare de decizii şi nu ştiu de ce… sau poate că ştiu doar că îmi place mai mult să nu ştiu. Sunt prins într-o groapă de confuzie şi nu mai dau de fund…

Ştiu ce vreau! Vreau să fie simplu… mi s-a acrit de detalii, de complicaţii, vreau să fie totul simplu! Sunt sigur că dacă ar fi totul simplu aş reuşi să-mi fac ordine în toate. Dar parcă îmi place să am astfel de feeling-uri şi totuşi parcă mă frustrează, pentru că durează prea mult. Timpul e valaros, aş vrea să-l fac cât mai semnificativ, doar că acum nu vreau decât să ma gândesc şi să visez…

Anul l-am început destul de bine în aproape toate privinţele… de ce zic aproape? Pentru că ceva lipseşte, ştiu asta! Ştiu şi ce-mi lipseşte. Păi dacă ştiu ar trebui să îmi umplu acel gol care m-ar face să mă simt complet, nu? Nu e aşa simplu… pentru că nimic nu e simplu.

Totul ar trebuii să se rezolve prin comunicare, nu? Şi totuşi de ce nu pot să vorbesc? Să zic ce vreau, când vreau?! Mie teamă… mi-e teamă pentru că omul bun se loveşte întotdeauna de alte greutăţi, alte necazuri, alte piedici şi nici bine nu se ridică că se loveşte din nou de ele. Şi ce nu înţeleg, care în acelaşi timp mă şi irită, este o altă întrebare: de ce omului, cu o însuşire opusă celui bun, îi merge mai bine? Nu e fair-play! Nu, viaţa nu e un joc, dar are anumite limite sau ar trebuii să aibă.

Am multe întrebări… sunt sigur că fiecare are un răspuns şi cu toate că am zis că uneori răspunsul este să nu cauţi un răspuns… nu pot! Mă frământă faptul că nu cunosc răspunsul. La ce? La multe întrebări, dar e de ajuns şi pentru una! Dar tot nu găsesc nici un răspuns. Mă îndrum după semne, după lucruri din jur, chestii care mă pun pe gânduri, ceea ce mă face să o iau de la început. Nu mă ajută cu nimic. Poate că nici răspunsul nu mă va ajuta şi poate că mai mult ar complica situaţia deja prezentă.

Simplitatea face viaţa mai uşoară? Nu ştiu! Şi mă îndoiesc că cineva ştie, pentru că eu în fiecare lucru văd ceva complicat şi dacă nu văd, simt că e! Acum îmi doresc într-adevăr ca totul să fie simplu, însă recunosc că m-aş plictisi foarte repede şi aş vrea să revină totul la normal. Dar vreau ca totul să fie simplu pentru un moment, atât!

p.s.: am pus şi un playlist în partea dreaptă a blogului cu 3 melodii preferate.

Cred că asta urăsc cel mai mult într-un dialog şi anume când sunt întrerupt… eu vreau să-mi exprim punctul de vedere asuprea unei situaţi sau mai simplu să spun ceva şi cealaltă persoana (cu care ţin dialogul) intervine peste mine.

Dacă citiţi câteva articole mai serioase de pe blog şi apoi să ţinem un dialog faţă-n faţă pe anume teme, o să ajungeţi la concluzia că este o diferenţă în vocabularul meu, faţă de cel de pe blog. Cei care mă cunosc de ceva timp pot să observe foarte bine asta, însă dacă tu vorbeşti cu mine pentru prima dată… nu ai să observi diferenţa aşa mare.

Şi totuşi cum e mai bine? Să vorbeşti cu cineva online sau în realitate?

Cu toate că am zis că mă exprim mai bine în scris, prefer totuşi să vorbesc cu o persoană faţă-n faţă, nu folosind vreun mijloc de socializare online precum Yahoo Messenger, Skype, Twitter şi aşa mai departe. Dar bineînţeles că nu te duci până la persoana respectivă la uşă s-o întrebi cum o mai duce…

Eu când am de discutat o treabă foarte importantă sau care ştiu că poate duce la schimbări prefer sau mai bine zis vreau ca persoana sau persoanele cu care trebuie să vorbesc să mă vadă şi să-mi vadă expresia feţei. În plus asta reprezintă mai multa seriozitate.

Se poate face şi un chat online, dar nu vei şti cu siguranţa dacă persoana glumeşte, e ironică… nu vei şti starea persoanei şi expresia feţei acesteia, iar lucrurile se pot interpreta într-un mod diferit decât cel pe care vrea respectivul să-l evidenţieze. Un dezanvtaj la scris ar fi şi intonaţia, care nu poate fi auzită.

Scrisul are totuşi un avantaj şi anume dovada! Ai dovadă a lucrurilor pe care le-a susţinut acesta şi nu poate nega asta… adică mai sunt şi cazuri în care pot să zică ”Nu am fost eu…” sau eu ştiu ce, dar unora le pot prinde bine asta.

Adevărul este că reţele de socializare au luat stăpânire… ”Hai că vorbim pe mess…” Şi nu ştiu ce să zic… dacă e un lucru bun sau rău. Depinde de oameni.

Pe vremuri… mai exact pe vremurile părinţilor noştri se foloseau scrisorile, mai ales cele de dragoste. Ele rămân totuşi ca o amintire frumoasă. Astăzi… ai ca amintire arhiva de mess.

Câteva întrebări:

• Cum ţie mai uşor să te exprimi? Oral sau scris? De ce?
• Ce preferi? Un dialog în realitate sau mediul online? De ce?
• De curiozitate când ai trimis ultima oară o scrisoare?

Aşteptaţi câteva secunde şi apare mai jos prezentarea, folosiţi mozilla, pe celelate nu ştiu dacă vă arată. Daţi click pe imagine pentru a avansa la următoarea…