Dar un echilibru în aceste două concepte nu ar fi mai avantajos pentru noi? Spre exemplu (că tot zicea Zina să dau exemple) atunci când destinul îţi croieşte drumul spre o persoană dragă, către persoana care te completează, către persoana cu zâmbetul care te face să uiţi de orice problemă şi să te simţi împlinit, fericit… ok, ai ajuns la această persoană, destinul ştie că ea e persoana potrivită cu care să-ţi petreci restul vieţi, alături de care vei fi fericit, dar mai departe depinde de tine.

Trebuie să menţii acea legătura dintre voi, să o întăreşti prin respect şi iubire. Trebuie să ai grijă să nu o pierzi, fiindcă destinul s-ar putea să nu mai poată interveni, cel puţin pe acest plan. Destinul nu se poate schimba, cel puţin asta e părerea mea. Se poate distruge! Să zicem că destinul este ca tu să dai de acea femeie perfectă pentru tine ca să te aşezi la casa ta, să-ţi întemeiezi o familie şi să fii fericit. Ai fost îndrumat către această femeie, iar tu eşti conştient că ea e aleasa, însă tu o neglijeşti prin diferite moduri, tipic bărbăteşti, nu are rost să mai exemplific, zic. Iar ea te lasă…

Un alt exemplu: să afli de o idee de afacere care te-ar îmbogăţii, iar tu nici măcar să nu te interesezi dacă teoretic ar fi productivă acea idee… să nu mai zic de practicat. Şi exemplele pot continua.

Echilibrul e cheia! Depinde de situaţia în care te afli, priveşte-o din mai multe unghiuri. Dacă realizezi că a fost intervenţia destinului, atunci ajută şi tu la îndeplinirea acestuia sau cel puţin încearcă să nu faci contrariul. Asta, bineînţeles dacă e destinul pe care-l vrei tu!

Totul devine şi mai complex. Nu am auzit până acum chestia asta şi anume să nu-ţi placă drumul destinului, dar mi se pare plauzibilă. Să zicem că dai de o persoană cu care vei fi fericit, vei avea o familie minunată şi vei duce o viaţă bună, însă tu de fapt nu o iubeşti pe acea persoană, dar o respecţi. Sunt de părere că iubirea e esenţială în viaţă, iar eu aş refuza acest destin.

Şi cu toate că mai înainte ziceam că destinul nu se poate schimba, pe parcursul articolul m-am reprofilat şi vreau să zic, că în urma exemplului pe care l-am dat anterior, tind să cred că există alternative, asta însemnând fie că destinul se poate schimba, fie ca există mai multe drumuri, iar tu îl alegi pe cel care-l vrei… asta sună ceva gen: mai multe destine.

Mulţumiri către Stefy pentru statusul ei de pe facebook, datorită căreia mi-a venit inspiraţia: Totul se întâmplă cu un motiv!

Aşadar, crezi că destinul e bătut în cuie şi se va împlini fără intervenţia ta?

Şi până la urmă totul are o limită, zice Alle (o tovarăşă). Oricât de frumos ţi-ai imagina ca va fi după reuşită, trebuie să te gândeşti dacă efortul şi sacrificiile (dacă este cazul şi de obicei e cazul…) merită cu adevărat. Pentru că de obicei ca să câştigi pe o parte, trebuie să pierzi în altă parte, nu e ceva bătut în cuie, dar într-un mod involuntar se întâmplă… aşadar trebuie luată în considerare balanţa şi căutat un echilibru sau cea mai bună cale de urmat.

Chestia asta cu căutat un echilibru sau drumul cel bun are loc de obicei când e vorba de o carieră, dar când e vorba de de o persoană? Credeţi că e la fel? Credeţi că atunci se va mai lua în considerare gândirea raţională? Adică să-ţi respecţi anumite principe pe care ţi le-ai impus sau mai bine zis, credeţi că, creierul va fi cel ce vă va îndruma? Şi vorba aia, dacă nu e creierul, atunci e inima… şi din câte ştiu eu inima nu renunţă!

Iar cei ce zic că mai trebuie să ascultăm şi creierul… spuneţi-mi, voi când l-aţi ascultat ultima oară? Numa’ întreb.

Ca să-ţi îndeplineşti cu adevărat un scop anume, trebuie să fii practic flămând de acesta, să îţi doreşti foarte mult acel lucru, ba chiar să ştii că dacă nu vei reuşi să-l obţii vor exista consecinţe, majore! Asta te va motiva şi mai mult! Mai pe scurt trebuie să fie un risc, o teamă. Astfel vei fi stresat, iar atunci când ceva tot îţi distrage atenţia, când te disturbă… acel ceva te va îndemna să faci ceva în legătură cu asta, să rezolvi problema. Chiar şi o întâmplare nu prea plăcută, tragică, simţită pe pielea ta te poate motiva. Ca să reuşeşti trebuie mai întâi să eşuezi!

Ştiu că nu sună bine, nici mie nu-mi place, dar asta-i perspectiva mea. Gândiţi-vă că de abia atunci când aţi păţit-o pe pielea voastră v-aţi trezit şi a doua oară aţi fost mai atenţi, mai grijulii. Sunt persoane care şi a doua oară fac la fel şi nu se învaţă minte. Subconştientul acţionează şi dacă vede că nu eşti dispus să îţi îndeplineşti acel scop cu (aproape) orice preţ, atunci nu vei fi capabil să investeşti energia necesară ca acel scop să fie îndeplinit.

Şi totuşi oricât de flămând ai fi este posibil ca acea dorinţă să nu se îndeplinească sau acel scop să nu fie îndeplinit. Spre exemplu pe plan financiar se poate, dacă ai datorii mari, nevoi care se pot rezolva cu bani şi aşa mai departe… aceste lucruri te pot motiva foarte mult să faci ceva în legătura cu banii, să te pui mai serios pe treabă şi să cauţi şi alte resurse. Într-un final o să realizezi că în ciuda faptului că nu credeai că poţi să obţii o suma de bani mai mare, într-un timp scurt, chiar ai reuşit. Pe când, pe plan sentimental, în dragoste, nu depinde doar de tine. Oricât de mult ţi-ai dori se poate să fie degeaba.

Vă recomand cartea Zero Limite scrisă de Joe Vitale, un om care dormea pe străzi şi-a schimbat total viaţa şi a ajuns să fie printre cei mai cunoscuţi şi bogaţi oameni din lume. Aceste câteva idei pe care le-am scris le-am învăţat din cartea lui.

Care-i ultima dorinţă, ultimul scop pe care l-ai dus până la capăt? Şi cum ai reuşit?

Mă întreb câţi dintre voi au luat rucsacul în spate şi au pornit la drum în căutarea ei, fără a cunoaşte acea persoană? Dacă nu te numeri printre ei să ştii că ai economisit mult timp din viaţa, pentru că în felul ăsta nu ai să găseşti acea jumătate, care te completează. Ştii de ce? Pentru că nu există!

Hmm… deja s-au înfocat îndrăgostiţii? Dacă nu există, nu înseamnă că nu va exista niciodată. Nu neg faptul că în lume există două persoane care s-au născut pentru a fi împreună şi împreună ar fi perechea perfectă (zic perfectă că sa înţelegeţi contextul), dar nici nu-l aprob. Este posibil, dar eu nu i-am întâlnit.

Sunt mai mult de părere că aceea jumătate va lua naştere în persoana de lângă tine şi acest lucru nu se va întâmpla pe moment, ci în timp. Mi se pare total absurd să crezi că undeva în lume se află persoana potrivită pentru tine, fără să îi cunoşti nici măcar numele.

Două persoane se pot numi unul altuia jumătate, doar după un timp îndelungat în care pe lângă faptul că s-au cunoscut îndeajuns, iubirea dintre cei doi va da naştere înăuntrul lor unui sentiment de siguranţă, încredere şi dragoste, iar momentele în care aceştia, unul fără celălalt vor fi, dorul îi va acoperi… (mamă, ce-am zis-o!) Ideea e că fiecare persoană este în stare să devină o jumătate pentru cineva, care eventual îi este deja jumătate sau îi va deveni.

Apoi cei doi se căsătoresc, fac copii, rate la banca, muncă, stres şi multe altele… şi se cam duce atmosfera din articol, zic. Trebuie să fim şi realişti. Toate ideile pe care le-am scris sunt scrise la modul general, aşadar pot fi excepţii, întotdeauna există.

Aşadar părerea mea e că nu există jumătatea potrivită, aceasta se formează în timp, alături de tine. Dar mai e o perspectivă care trebuie discutată şi anume: dacă această jumătate s-a format pentru tine, dar tu nu pentru ea? Dar tu crezi măcar că există?

Una dintre cele mai eficiente metode, de a trece peste orice moment nasol din viaţa, ţine de timp… dacă reuşeşti să-ţi concepi un program mai aglomerat e foarte bine (depinde din ce punct îl priveşti). Fiindcă atunci când ai multe de făcut în fiecare zi, nu mai eşti atât de concentrat pe problemele tale, nu ai timp să îţi mai baţi atât de mult capul. Timpul liber în momente deprimate poate fi foarte fatal…

O altă metodă, foarte eficientă, care merge foarte bine cu cea de care v-am zis anterior, este socializarea. Mai ales pentru deprimările din dragoste (sau afecţiune) şi dramatizările în urma unei despărţiri (sau alte situaţii asemănătoare). Faptul că ai câţiva prieteni alături de tine te ajută foarte mult, ai cui să povesteşti, te eliberezi şi în acelaşi timp ceri nişte păreri şi chiar dacă nu ceri, tot vei primi şi acestea te vor ajuta.

Nu vei realiza pe moment, dar după ce vei asculta vei constata că ţi-au prins bine, fiindcă atunci când eşti deprimat, nu gândeşti prea pozitiv, lucru ce stă în firea omului, iar un pic de socializare te poate scoate din gaura plină de depresii… chiar dacă acea socializare nu e pe tema deprimărilor tale, tot te va ajuta, fiindcă te va face să uiţi pentru un timp de probleme, ba chiar să te simţi bine şi nu vei mai fi aşa concentrat (involuntar) pe necazurile tale. Iar atunci când te simţi bine începi să gândeşti pozitiv, priveşti partea bună a situaţiei şi chiar dacă nu există una, o concepi.

Aşadar viata nu e de căcat, doar unele momente din ea sunt, iar acestea pot apărea din senin sau pot fi create chiar de noi. Bineînţeles că nimeni nu le vrea, dar ele fac parte din viaţa pe care o trăim şi trebuie să înaintăm, atunci când ne lovim de ele. Secretul este să te simţi bine, iar dacă nu poţi de unul singur, atunci apelează la prieteni sau familie. :)

Cum treci peste momentele grele din viaţă? Te afectează? Cum?

Pentru că mă uit la multe filme şi dacă mă tot uit hai să nu fie degeaba… iar filmele te influenţează, pentru că la vârsta adolescenţei eşti cel mai uşor de influenţat sau manipulat (cu toate că sună prea urât).

Viaţa bate filmul, da, dar adolescenţa e cunoscută ca având cei mai frumoşi ani din viaţă, pentru că la vârsta asta nu ştim cu adevărat ce e greul, ne place să visăm şi nimic nu ne împiedică de la sportu’ ăsta (dacă ar fi să şi slăbim visând, ar fi mişto), cu toate că visăm mult prea înainte de prezent. Când eşti tânăr visezi la chestii seriose (job, familie, carieră), iar când eşti adult visezi la clipele în care nimic nu-ţi stătea în cale şi nu aveai griji. Trăim clipa, dar într-un mod involuntar ne gândim şi la cum va arăta viaţa noastră peste câţiva ani şi ne facem şi planuri inevitabil.

Am cam deviat de la subiect, de fapt nici nu l-am început, dar am vrut să punctez câteva aspecte din adolescenţă pentru că au o mare legătură cu dramatizarea. De ce? Cu toate că nu ştiu cum e peste ani, tind să cred că în perioada adolescenţei, sentimentele, afecţiunile şi emoţiile sunt mai profunde, mai accentuate. Apoi, peste ani, începi să capeţi experienţă, să te căleşti şi lucrurile care înainte te afectau destul de tare, nu mai au nici un efect asupra ta.

Dragostea… e principalul motiv pentru care tinerii adolescenţi dramatizează. Nu ştiu de ce, dar acest cuvânt, dramatizare, mă deranjează… simt că ceva e în neregulă cu el, simt că are o parte de minciună, dar nu ştiu exact în ce sens. Suntem conştienţi că relaţia va avea un sfârşit, ştii că nu va fi ceva serios, nu va duce până la căsătorie, e prea devreme pentru astfel de gânduri… ok, visăm, dar nu punem în practică. E visul care vrem să se împlinească dar nu prea nu acum… deci tu toate că ştii că va merge ceva prost, vrei să încerci!

Creierul ne spune că se va termina cândva, ba chiar ne consolează şi ne determină să trecem foarte uşor peste, dar aşa cum viaţa bate filmu, inima bate tot. În orice situaţie are şi ea ceva de zis… şi de obicei e altceva decât ceea ce-ţi spune creierul… şi din păcate are o influenţă mult mai mare.

Mai există şi acel tip de dramatizare falsă prin care de fapt ne exprimăm sentimentele (afecţiunea) şi în loc să ne fie apreciată este catalogată (mai degrabă confundată) ca fiind dramatizare. Dacă îţi dezvălui emoţiile nu înseamnă că dramatizezi. Da, sună dramatic, dar asta e cu totul altceva fiindcă de multe ori lucrurile sunt interpretate greşit.

Un alt exemplu de dramatizare falsă e atunci când vrei ca celuilalt să i se facă milă de tine şi asta nu zic strict în cazul cuplurilor… poate fi şi în alte relaţii: de prietenie sau familie. Spre exemplu când dramatizezi fiindcă ai greşit, iar persoana dacă e mai sufletească şi slabă la inimă te va ierta repede şi tu scapi cu basma curată. Aşadar dramatizarea poate fi folosită şi ca o armă! Cum ziceam adineaori, lucrurile nu sunt întotdeauna cum par, aşa că aveţi grijă…

Dramatizarea poate fi şi un punct slab, iar dacă le arăţi asta duşmanilor nu vor ezita să se folosească de sentimentele tale. Da, am zis că dramatizarea poate fi o armă, dar nu am zis pentru cine! Aşadar poate fi atât pentru tine, cât şi pentru duşmanii tăi!

Îţi place să dramtizezi sau nu o faci intenţionat?

Chestia asta ce susţin psihologii, mi se pare iubirea prietenească, aşa cum există şi iubirea părintească, dar majoritatea care spun “te iubesc” (aici mă refer la relaţiile de cuplu) vor să o zică referindu-se la dragoste.

Azi peste tot auzi “te iubesc”, în special de la adolescenţi în sus (ca să numai zic că şi copiii de 10 ani folosesc expresia), chiar dacă aceştia nu ştiu ce e aia iubirea… faptul că ţin la persoana de lângă ei îi determină să folosească aceste 2 cuvinte care defapt au o semnificaţie mult mai mare că nici unii adulţi nu reuşesc să-i dea de capăt.

Eu unul sunt de părere că dragostea şi iubirea sunt sinonime dar şi antonime în acelaşi timp.

Dacă psihologii susţin că “a iubii pe cineva” e asociat cu “a ţine mult la cineva” atunci înseamnă că dragostea e ceva mult mai măreţ şi ar fi sinonim (sau pe aproape) cu “a adora pe cineva”, iar această expresie se susţine a fi mai presusă decât “a iubii pe cineva”, sentimental vorbind. Deci aici dragostea e diferită de iubire.

Dar dragostea parintească nu e tot una cu iubirea părintească? Deci aici ar fi sinonime.

Sunt ferm convins că sunt mai multe situaţii în care iubirea este şi nu este la fel ca şi dragostea…

Chiar îmi place să scriu despre astfel de subiecte, iubire, dragoste, prietenie, relaţii, sentimente şi tot ce ţine de persoanele din jur… şi beneficiul ar fi că întotdeauna este ceva să scrii despre asta…

Reveninv la subiect şi la întrebarea din titlu… când zici că-ţi iubeşti mama are logică, dar când e vorba de un/o amic/amică sună absurd să zici că îl/o iubeşti doar ca amic(ă)…

Exemplele pot continua, dar cred că a-ţi înţeles ce vreau să zic. Care este părerea voastră?

”Sergiulică, mamă ce ai păţit? Eşti îndrăgostit? Suferi? Dramatizezi?”

Nu am nimic frăţică… nu’s îndrăgostit şi nu am fost, nu sufăr… am fost cu cineva, numai sunt, gata… doh… şi nici nu dramatizez, pur şi simplu scriu pe blog ce îmi trece mie prin cap şi mie chiar mi s-au părut reuşite articolele, dar văd că în loc să le citiţi, să le luaţi ca pe un sfat, voi mă luaţi pe mine la întrebări că de ce scriu eu aşa ceva?

Da, am luat-o pe alte teme, scriu altcumva, altceva… vreţi să scriu şi despre aiureala cu voturiile, despre crimele de la pro tv sau alte tâmpenii? Nu scriu, daţi search pe google şi le găsiţi cu grămada… eu aici scriu ceva din propria experienţă sau gândire… şi uneori ca să mă descarc. E adevărat că am avut parte numai de drame şi de aceea scriu, să vă dau câteva sfaturi sau măcar să vă mai obosesc ochii.

Uneori mă gândesc că să îmi fac blogul anonim şi să nu ştie prietenii că eu scriu… o fi totuşi mai bun un jurnal?

Terminaţi odată cu întrebăriile, citiţi dacă vreţi dacă nu daţi pe ”x”-ul din dreapta sus şi gata. Amin!

Persoana (genul îl alegeţi voi) se cuplează şi are pentru prima oară o relaţie mai îndelungată sau mai serioasă să zic aşa… timpul trece şi ei simt că s-au îndrăgostit unul de altul, timpul trece şi se consideră pregătiţi pentru următorul pas sau o fac pur şi simplu… ce fac? Se joacă de-a mama şi tata… sex mă! Apoi nu se mai înţeleg şi se despart… pentru acea persoană această despărţire o traumatizează şi simte că s-a pierdut tot şi că nu o să mai iubească niciodată…

În primul rând nu cred că un adolescent/o adolescentă este în stare să zică ”te iubesc”… mi se pare absurd… bun atunci când eşti într-o relaţie de mai mult timp, e posibil să dobândeşti acel sentiment…

Eu unul sunt cu o persoană şi dacă nu îi zic ”te iubesc” asta nu înseamnă că nu ţin la ea… normal că ţin la ea mai mult decât ca o amică, dar încă nu sunt în stare să îi zic te iubesc şi ea e de aceeaşi părere cu mine.  Şi vreau să specific că o cunosc de 2 luni dar suntem împreuna de 2 săptămâni… :) Şi e prima relaţia serioasă şi de durată pe care o am.

De obicei relaţiile de durată ajung şi la partea cu sexul… mi se pare şi normal din moment ce eşti cu acea persoana de mult timp şi chiar v-aţi îndrăgostit unul de altu… de obicei sexul e şi motivul despărţirii… fata nu vrea, el caută alta , fie fata acceptă, băiatul se simte împlinit şi îşi caută altă ”pradă”… mda, sunt şi băieţii de genul ăsta şi nu găsesc o categorie unde să îi pun oricum în niciuna de calitate, dar de obicei băieţii de genul ăsta nu au parte de o relaţie lungă…

Acu momentul despărţirii… aici persoana (genul îl alegeţi tot voi) după prima ei relaţie de lungă durată se simte doborâtă, crede că s-a sfârşit totul… dar îi trece după care numai dă importanţă vreunei relaţii ştiind că se va termina şi aia… aici vroiam să ajung, dacă a dus-o rău în prima relaţie de ce să o ducă aşa în toate?

Dacă în viitoarea relaţie cealaltă persoană pune seriozitate în relaţie şi chiar ţine la ea, de ce să nu facă şi ea acelaşi lucru? Că dacă stăm să ne gândim toate relaţiile au un sfârşit, mă refer la astea adolescentine.

Prima iubire rămâne şi ultima… e adevărat?

Scrisoare de dragoste modernă

Pe taramul dragostei si al romantismului, lucrurile s-au schimbat cu siguranta de-a lungul anilor….

Draga Elena,

Sunt fericit sa te anunt ca m-am indragostit de tine incepand cu data de miercuri, 17 septembrie 2003.

Referitor la intalnirea noastra din 17 septembrie 2003 la ora 15.00, as dori sa ma vezi ca pe un viitor iubit… Idila noastra va trece printr-o perioada de proba de nu mai putin de trei luni si, depinzand de compatibilitatea dintre noi, va fi permanenta.

Bineinteles, pe parcursul perioadei de proba, in continuu vor fi cursuri despre mentinerea si dezvoltarea unei relatii si scheme de evaluare a relatiei pentru a promova de la iubit/iubita la sot/sotie. Cheltuielile pentru cafea si distractie vor fi initial impartite egal intre noi. Mai tarziu, pe seama performantelor tale, voi acoperi o parte mai mare a cheltuielilor.

Te rog sa imi raspunzi in termen de 30 zile de la data primirii acestei scrisori, in caz contrar, aceasta oferta va fi anulata fara preaviz si voi lua in considerare pe altcineva.

As fi fericit daca ai da mai departe aceasta scrisoare surorii tale, daca tu nu doresti sa beneficiezi de aceasta oferta.

Multumesc anticipat.

Al tau Victor

Raspunsul modern la scrisoarea de dragoste moderna

Referitor la scrisoarea ta datata azi.

Nebun după tine

Draga mea

Draga mea , mai ti minte cum ne-am cunoscut ? Nici eu . Insa mai tin minte primul sarut de la 3 si 14 ce a tinut pana la si 15 … ar fi tinut pana la si 16 daca te spalai pe dinti . Iubeam tot ce atingeai … si ai atins-o pe Oana … Cristina , Loredana , Ioana si Roxana . Of doamne cat am gresit ! De as putea intoarce ceasul

, ar fi noua in loc de sase , ar fi dinou cum era odata , tu sti cum era inainte , eu stiu cum era dupa … vezi , mereu ne completam unul pe altul , formam un intreg … apoi plecai la baie . Nu am stiut sa te pretuiesc , imi amintesc cum ma asteptai plangand pana dimineata cand te luam in brate spunand ” neata ” , cand sarutam lacrimile tale calde si mai dulci ca berea … dar nu la fel ca vinul , cand adormeam langa tine in stanga si ma trezeam in dreapta langa lighian . Ce zile minunate au trecut toate , a fost ca un vis si ar fi ramas la fel dar tu ai decis sa te trezesti cand eu eram inca mahmur , fara sa-mi spui ramas bun , fara sa-mi acorzi macar o a 7-a sansa , ai plecat la fel cum ai venit … plangand de fericire . Astazi stau si ma gandesc la prapastia ce s-a ridicat intre noi , tu chiar ai uitat tot ce am facut pentru tine ? Chiar ai uitat cand ti-am facut cadou cheile de la BMW-ul meu ? Dar niciodata nu ai fost multumita … tu ai fi vrut si BMW-ul . Te-am lasat sa stai la mine in casa , sa speli , sa calci si sa faci curat . Erai atat de fericita cand stergeai praful , iti placea atat de mult zgomotul facut de aspirator , ce s-a intamplat de nici macar batutul covoarelor nu te mai atrage ? Aseara am visat ca erai langa mine , apoi am visat-o pe alta dar numai conteaza , eu pe tine te iubesc ! Nu am mai iubit asa de cand ma stiu si ma stiu de mult sa sti ! Poate ca am gresit amandoi , de ce sa privim inapoi cand avem o viata

inainte ? De ce sa fim tristi cand putem zambi ? De ce sa fim singuri cand ne avem unul pe altul? De ce sa ne uram cand ne putem iubi ? Vezi … spuneai ca nu pot fi romantic dar pot fi oricum vrei tu caci sunt nebun dupa tine !
Te rog nu-mi spune adio , simt ca ma sufoc in casa fara tine … ai promis ca repari aerul-conditionat ai uitat ? Ai uitat multe dar nu te condamn , mai ti minte macar melodia noastra preferata ?
” Chiar de crezi ca viata incearca sa ne infranga , azi cand clipa despartirii a sosit , vreau sa sti ca voi purta in amintire doi ochi tristi…” ce i-am iubit doar eu . Crezi ca vei gasi altul ca mine ? Te inseli , nu-mi place sa ma laud dar totusi … sunt cel mai bun ! Daca nu te intorci pentru mine macar fa-o pentru copii

! Stiu ca nu avem dar aveam de gand sa facem mai sti ? Eu ma gandeam la ce nume sa le punem iar tu te gandeai cu ce sa-i crestem . Zilele au devenit mai reci fara tine , bine , se apropie si iarna dar nu-i asta un motiv , aduceai mereu un grad in plus

in viata mea , hai te rog , pana si catelusa te asteapta … sa-i dai de mancare caci n-am timp de ea , ai lasat totul balta si ai plecat fara sa privesti in urma ta , cu ce am gresit ? Am gresit ca te-am iubit ? Nu … nu am gresit , te voi iubi mereu , de aceea iti trimit si aceasta scrisoare pierduta sperand ca va ajunge la tine , la inima

ta … ca daca ajunge la maica-ta e nasol , femeia aia nu are suflet ! Dar sa nu vorbim acum de mama ta … e Dracu in fusta ! Inca mai cred ca ea l-a omorat pe taicatu , altfel nu-mi explic cum a murit omul ala de ciroza la doar 98 de ani … un betivan si ala ca si fractu de altfel . De ce ai ales sa ma parasesti ? Era totul atat de CRAZY langa mine , ajunsesei in PARADISE ‘mai leidy’ .. dar nu , tu ai vrut inapoi la mamicutza ta , e si ea batranica , poate vrea sa stea linistita , macar pentru ea intoarcete la mine , n-o mai chinuii … las-o sa moara ! Of of of , ‘mai lady’ of , sti de la ce vine OF ? De la O Floare OFilita … asa esti tu fara mine , eu eram petalele tale , nu le lasa la pamant , nu lasa vantul sa ti le fure , fale sa straluceasca ca odinioara cand era mereu Vara in gradina sufletului meu . In acea gradina stralucesc trandafirii , stralucesc crizantemele … stralucesc superbii crini imperiali ! Dar unde-i oare cea mai frumoasa floare ? O caut in intuneric , indrumat de vise , luminat de stele … si poate in puterea noptii o voi gasi pe ea …regina mea … regina-noptii .

V-a plăcut? :))