Trăieşti pe principiul sorţii? Al destinului? Eu da, oarecum. Tind să cred că majoritatea lucrurilor ce se întâmplă în jurul nostru au un scop, un motiv. Şi totuşi nu merg pe principiul ăsta în totalitate. Aş putea zice că trăiesc şi pe partea opusă şi anume că noi ne creăm drumul în viaţa, totul depinde de noi, aşadar intervine liberul-albitru.

Dar un echilibru în aceste două concepte nu ar fi mai avantajos pentru noi? Spre exemplu (că tot zicea Zina să dau exemple) atunci când destinul îţi croieşte drumul spre o persoană dragă, către persoana care te completează, către persoana cu zâmbetul care te face să uiţi de orice problemă şi să te simţi împlinit, fericit… ok, ai ajuns la această persoană, destinul ştie că ea e persoana potrivită cu care să-ţi petreci restul vieţi, alături de care vei fi fericit, dar mai departe depinde de tine. Citeste in continuare… »

… mai uşor ar fi să te zbaţi până reuşeşti. În primul rând e greu să renunţi când îţi doreşti foarte mult să obţii ceea ce vrei, iar în al doilea rând să zicem că ai fi în stare să o laşi baltă, o să te macine un gând mai mereu, că poate nu ai făcut tot posibilul, nu te-ai străduit cât ar fi trebuit şi cel mai groaznic gând va fi acela în care te vei gândi ”cum ar fi fost dacă aş fi reuşit…” şi dacă în gândul tău iau naştere clipe bune, atunci frustrarea va fi şi mai accentuată.

Şi până la urmă totul are o limită, zice Alle (o tovarăşă). Oricât de frumos ţi-ai imagina ca va fi după reuşită, trebuie să te gândeşti dacă efortul şi sacrificiile (dacă este cazul şi de obicei e cazul…) merită cu adevărat. Pentru că de obicei ca să câştigi pe o parte, trebuie să pierzi în altă parte, nu e ceva bătut în cuie, dar într-un mod involuntar se întâmplă… aşadar trebuie luată în considerare balanţa şi căutat un echilibru sau cea mai bună cale de urmat. Citeste in continuare… »

De ce nu ni se îndeplinesc dorinţele, visele şi lucrurile pe care ni le impunem? De fiecare dată când dorim să realizăm ceva, să facem ceva, ne trebuie motivaţie. Şi când zic asta nu mă refer la un simplu gând ”De azi…” Pur şi simplu nu e suficient. Motivaţia aia te va ţine probabil câteva zile, după care încet, încet va dispărea.

Ca să-ţi îndeplineşti cu adevărat un scop anume, trebuie să fii practic flămând de acesta, să îţi doreşti foarte mult acel lucru, ba chiar să ştii că dacă nu vei reuşi să-l obţii vor exista consecinţe, majore! Asta te va motiva şi mai mult! Mai pe scurt trebuie să fie un risc, o teamă. Astfel vei fi stresat, iar atunci când ceva tot îţi distrage atenţia, când te disturbă… acel ceva te va îndemna să faci ceva în legătură cu asta, să rezolvi problema. Chiar şi o întâmplare nu prea plăcută, tragică, simţită pe pielea ta te poate motiva. Ca să reuşeşti trebuie mai întâi să eşuezi! Citeste in continuare… »

Am un concept despre care vreau să scriu. Jumătatea potrivită, bărbatul perfect, femeia perfectă vă sună cunoscut? În primul rând să clarificăm partea aia cu perfect… suntem toţi conştienţi că nimic nu e perfect, cu atât mai puţin omul. În al doilea rând aici e vorba despre căutarea persoanei potrivite, zic.

Mă întreb câţi dintre voi au luat rucsacul în spate şi au pornit la drum în căutarea ei, fără a cunoaşte acea persoană? Dacă nu te numeri printre ei să ştii că ai economisit mult timp din viaţa, pentru că în felul ăsta nu ai să găseşti acea jumătate, care te completează. Ştii de ce? Pentru că nu există! Citeste in continuare… »

Viaţa-i de căcat? Nu! Doar datorită faptului că trecem prin câteva momente deprimate nu înseamnă că va fi întotdeauna aşa. Fiecare trece prin astfel de faze, cheia este să trecem peste, chiar dacă peste unele e mai greu de sărit… asta nu înseamnă că nu putem să ne continuăm viaţa cu bine, trebuie doar să avem răbdare şi să fim susţinuţi de cineva apropiat: prieteni, familie… şi asta e foarte important, pentru că avem nevoie de păreri, de încurajări şi de cineva care pur şi simplu să ne asculte, să ne eliberăm.

Una dintre cele mai eficiente metode, de a trece peste orice moment nasol din viaţa, ţine de timp… dacă reuşeşti să-ţi concepi un program mai aglomerat e foarte bine (depinde din ce punct îl priveşti). Fiindcă atunci când ai multe de făcut în fiecare zi, nu mai eşti atât de concentrat pe problemele tale, nu ai timp să îţi mai baţi atât de mult capul. Timpul liber în momente deprimate poate fi foarte fatal… Citeste in continuare… »

Nu ştiu dacă e doar un mod prin care să ne exprimăm cu adevărat starea, dar cu siguranţă dramatizarea a devenit ceva obişnuit în lumea adolescenţilor şi nu numai. Pentru că atunci când eşti adolescent vezi multe filme, fără şto, chiar vezi. De ce credeţi că mi-am făcut şi site de filme?

Pentru că mă uit la multe filme şi dacă mă tot uit hai să nu fie degeaba… iar filmele te influenţează, pentru că la vârsta adolescenţei eşti cel mai uşor de influenţat sau manipulat (cu toate că sună prea urât).

Viaţa bate filmul, da, dar adolescenţa e cunoscută ca având cei mai frumoşi ani din viaţă, pentru că la vârsta asta nu ştim cu adevărat ce e greul, ne place să visăm şi nimic nu ne împiedică de la sportu’ ăsta (dacă ar fi să şi slăbim visând, ar fi mişto), cu toate că visăm mult prea înainte de prezent. Când eşti tânăr visezi la chestii seriose (job, familie, carieră), iar când eşti adult visezi la clipele în care nimic nu-ţi stătea în cale şi nu aveai griji. Trăim clipa, dar într-un mod involuntar ne gândim şi la cum va arăta viaţa noastră peste câţiva ani şi ne facem şi planuri inevitabil. Citeste in continuare… »

A ţine la cineva este asociat cu a iubii pe cineva, adică faptul ca te întelegi cu cineva, că ţii mult la persoana respectivă… poţi să zici că o iubeşti… aşa spun psihologii.

Chestia asta ce susţin psihologii, mi se pare iubirea prietenească, aşa cum există şi iubirea părintească, dar majoritatea care spun “te iubesc” (aici mă refer la relaţiile de cuplu) vor să o zică referindu-se la dragoste.

Azi peste tot auzi “te iubesc”, în special de la adolescenţi în sus (ca să numai zic că şi copiii de 10 ani folosesc expresia), chiar dacă aceştia nu ştiu ce e aia iubirea… faptul că ţin la persoana de lângă ei îi determină să folosească aceste 2 cuvinte care defapt au o semnificaţie mult mai mare că nici unii adulţi nu reuşesc să-i dea de capăt.

Eu unul sunt de părere că dragostea şi iubirea sunt sinonime dar şi antonime în acelaşi timp.

Dacă psihologii susţin că “a iubii pe cineva” e asociat cu “a ţine mult la cineva” atunci înseamnă că dragostea e ceva mult mai măreţ şi ar fi sinonim (sau pe aproape) cu “a adora pe cineva”, iar această expresie se susţine a fi mai presusă decât “a iubii pe cineva”, sentimental vorbind. Deci aici dragostea e diferită de iubire.

Dar dragostea parintească nu e tot una cu iubirea părintească? Deci aici ar fi sinonime.

Sunt ferm convins că sunt mai multe situaţii în care iubirea este şi nu este la fel ca şi dragostea…

Chiar îmi place să scriu despre astfel de subiecte, iubire, dragoste, prietenie, relaţii, sentimente şi tot ce ţine de persoanele din jur… şi beneficiul ar fi că întotdeauna este ceva să scrii despre asta…

Reveninv la subiect şi la întrebarea din titlu… când zici că-ţi iubeşti mama are logică, dar când e vorba de un/o amic/amică sună absurd să zici că îl/o iubeşti doar ca amic(ă)…

Exemplele pot continua, dar cred că a-ţi înţeles ce vreau să zic. Care este părerea voastră?