Felul în care se va desfăşura acest an ţine de acţiunile tale, nu de speranţa ta. Speranţa ţi-o atribui atunci când tu nu mai eşti capabil să faci ceva, iar faptele tale nu vor mai avea nici o influenţă, însă atâta timp cât sunt căi prin a-ţi face un an mai bun, urmează-le! Şi de cele mai multe ori sunt! Şi sunt foarte multe.

Probleme în a te decide pe care să o urmezi? Aici poţi să SPERI că ai făcut alegerea bună, însă nu înainte de a le analiza pe fiecare şi de a cere păreri. Am zis păreri, nu sfaturi! Pentru că în prezent puţină lume îţi vrea răul , îţi vor doar binele şi când zic că ţi-l vor, mă refer că vor să ţi-l fure! Ceea ce e şi firesc pentru că toţi vrem să ajungem cât mai sus şi ceea ce vrem şi mai mult e să ajungem înaintea altora.

Şi chiar dacă nu ai urmat calea cea bună sau rezultatul nu a fost cel aşteptat, caută o altă cale. Sau dacă ai voinţă şi vrei mai mult, atunci mai urmează şi un alt drum, dar fă-o în aşa fel încât să ai o garanţie că nu îţi pierzi câştigul din drumul anterior. Uneori e mai bine să te mulţumeşti cu ceva bun, decât foarte bun, dar aici depinde de situaţie pentru că generalizarea poate fi foarte uşor contrazisă.

Chestia cu anul nou e cel mai bun exemplu, de aceea l-am folosit pe tema articolului, însă puteţi să luaţi în considerare ceea ce v-am scris oricând, nu e nevoie de începutul unui an pentru a ne face o viaţă mai bună. Poţi să începi chiar de mâine, dar cel mai bine e din acest moment, pentru că mâine, mai mult ca sigur, nu vei mai fi atât de motivat şi vei tot amâna, cum fac şi eu, evident.

Şi atunci când te-ai decis să acţionezi şi să faci ceva în acea privinţă, nu trebuie să fi optimist sau negativist, trebuie să găseşti un echilibru, iar acel echilibru ţine de realitate, de raţionament şi de un gram de dorinţă pură.

Doar fiindcă s-au resetat cele 365/366 de zile nu înseamă că va fi mai bine, printr-o simplă speranţă. Poate fi exact ca şi anul trecut sau chiar mai rău. De ce credeţi că se zice ”Speranţa moare ultima!” ? Pentru că până la ea sunt multe căi de parcurs şi pentru că abia atunci când NU ai nici o opţine, poţi să începi să speri.

Folosesc termenul femeie pentru că e perfect pentru vârsta generală despre care vreau să scriu: ceva gen de la adolescenţă în sus (şi sunt destule adolescente care pot fi numite femei).

Nu o zic la modul ironic sau arogant, dar doamnă ar fi o jignire pentru domnişoare şi viceversa.

Pentru cei logodiţi, căsătoriţi sau ceva gen aproapiat, menţionările de mai jos pot fi nesemnificative, dar ceva îmi spune că nici nu vor trece neobservate.

Dacă titlul te-a dus din start la gândul că este absolut interzis să te rogi de o femeie sau să o rogi ceva, înseamnă că din start nu suntem pe aceeaşi undă şi anume una raţională. Inevitabil se vor ivi momente când vei fi nevoit să foloseşti cuvintele magice sau cel puţin ar fi de cuviinţă. Ideea e că nu trebuie să fii bădăran sau nerespectuos cu o femeie (asta e regulă!), dar nici să i te dedici cu totul, cel puţin nu în aria ei vizuală…

Pentru început nu te ruga pentru un ”date”. Una e să-ţi arăţi interesul şi să insişti de vreo 2-3 dăţi, însă e cu totul altceva când te rogi de ea încât să ajungi în genunchi, la modul figurat (că la propriu nu are rost să mai zic). Ai părea foarte jalnic şi singura şansă să accepte e doar pentru că e are o fire mai sensibilă şi ţi-ar oferi şansa de ai face cinste cu o cină, doar din compasiune (să nu zic milă… ups).

Chestia asta e valabilă şi alte circumstanţe cum ar fi sărutul. Ca să ajungi la prima bază ai nevoie de antrenament, aşa că nu te arunca să înscrii din primul meci, de fapt încearcă să-ţi scoţi din cap ideea de victorie, pentru că astfel nu vei fi dezamăgit ci vei rămâne cu simplul sentiment că ai încercat şi nu ai murit. Ele nu se vor lăsa aşa de uşor şi sper că nu toţi cititorii masculini se gândesc în continuu la sex. Treziţi-vă, că de chestia asta nici n-o să vorbim în articolul ăsta.

Dacă am zis că pentru o întâlnire ar fi jalnic să te rogi, mai are rost să specific că pentru un sărut ar fi de-a dreptul patetic şi că dezonorezi frăţia masculină? Frăţie care te-ar castra, pentru că ai degeaba darul bărbătesc. În primul rând dacă ai făcut asta, poţi să-ţi iei adio de la tipă, pentru că singura impresia pe care i-ai lăsat-o e una de disperare şi singurul motiv pentru care te-ar accepta ar fi doar pentru că are un viciu asupra controlului şi vrea să se laude cu noul pet (adică tu!) prietenelor ei.

În principiu ele vor ceea ce orice bărbat are, dar în care poate nu s-a regăsit. Noi întotdeauna vom avea ceea ce ele nu vor avea niciodată şi anume: masculinitatea, atât în mod fizic cât şi psihic (mentalitate, personalitate, caracter). Nu, nu fac discriminare, pentru că am întâlnit femei care dobândeau caracterul tipic bărbatesc mai dezvoltat în comparaţie cu cei înzestraţi.

Ele vor să ne vadă bărbaţia (acu’ depinde cum o iei) şi nu mă refer doar la părul de pe piept şi fizicul de sală (deşi e un mare avantaj) ci şi la atributele clasice masculine, însă în ziua de azi mulţi bărbaţi (dacă se pot numi aşa) fac de ruşine partea masculină, stând cot la cot cu femeia în faţa oglinzi pentru a compara care piele e mai fină. Până şi hainele pe care le purtăm au un efect asupra masculinităţii. Depinde de tine dacă vrei să fie una pozitivă sau opusă.

Aviz frustraţilor care o ard sentimental: staţi pe treabă, că nu e vorba de tipa aia pe care o cunoşti de ceva timp al cărei zâmbet ai vrea să-l vezi în fiecare dimineaţă pentru a începe întotdeauna ziua cu bine şi de a o termina iarăşi cu bine, noaptea, într-o îmbrăţişare în care să te regăseşti şi în următoarea dimineaţă. Cunosc sentimentul.

E vorba de o tipă banală pe care ai văzut-o de câteva ori, dar ai vrea s-o cunoşti.

Când intervine într-adevăr ceva, cum ar fi sosirea unui unchi de mult uitat din Germania cu bomboane Chupa Chups, atunci te scuză cauza, însă atunci când tu ieşi cu alt grup pentru că e mai convenabil… te las pe tine să te gândeşti cum ai fi catalogat. O problemă mare e atunci când cauţi tot felul de scuze care nici măcar ţie nu ţi se par credibile. Aici începe momentul în care te faci de căcat şi ceilalţi îşi dau seama că te tragi pe cur.

Cel mai aiurea e când zici că nu ai nimic de făcut, iar când eşti chemat undeva, ţi-aduci aminte că trebuie să scoţi câinele sau să speli covorul. Indiferent că e adevărat sau nu, ţi-ai adus aminte de ele, după, fiindcă erau lucruri neimportante sau care puteau fi amânate, însă atuci când omul caută scuze, găseşte sau mai bine zis şi-aduce aminte.

Dacă te tot tragi pe cur, pe lângă faptul că o să te iriţi, n-o să laşi o impresie prea bună şi posibil să nu mai fi atât de bine primit în acel grup şi nici să mai fi invitat pe undeva, deci nu pică bine la CV.

Articolul nu e ceva personal, dar am intâlnit şi eu tovarăşi care s-au tras pe cur într-un mod chiar jalnic. Pe mine nu mă deranjează fiindcă dacă văd că omul chiar nu poate să evolueze, îmi pare rău şi atât. Intenţia articolului a fost să mai trezesc pe câţiva la realitate.

Şi înainte de toate, ar fi trebuit să menţionez că nimeni nu ta va cataloga ca fiind retard, înapoiat sau alte sinonime, fără să dovedeşti că meriţi gradele.

Nasol e că, odată ce ai obţinut job-ul, nu mai poţi demisiona. E greu să schimbi unghiul de privire a unor persoane cu privire la persoana ta, mai ales când e vorba de un anturaj de acelaşi sex, adica prieteni de rutină, cu care îţi petreci de obicei majoritatea timpul.

Dacă, cauţi o rută de scăpare, de a nu mai fi tu clovnul nu spera la şanse foarte mari de reuşită, dar sunt câteva opţiuni:

• Să găseşti un alt clovn pe care să-l ademeneşti în anturajul tău cu ceilalţi, însă e posibil să fie degeaba, pentru că doi clovni îs mai amuzanţi decât unul.
• Sau dacă ai câştiga la loto. O situaţie financiară foarte bună are o influenţă foarte mare asupra celor din jurul tău… asta până îţi golesc băieţii portofelul.
• Soluţia cu cele mai ridicate procente de reuşită ar fi să îţi părăseşti anturajul, fie pentru totdeauna, fie pentru o perioadă de timp mai accentuată, iar look-ul tău la întoarcere să fie diferit, mă refer la comportament, gândire şi de ce nu, înfăţişare. Aşa ai mai avea şanse, zic.

Tema articolului se referă la anturajul de zonă, cu tovarăşii cu care ieşi de obicei, fiindcă fiecare dintre noi are un grup de prieteni cu care îşi petrece majoritatea timpului. Sincer, eu nu suport obosiţii ăia (sau cocalarii) care se bagă în seamă aiurea încercând să-şi creeze o imagine cât mai bună, însetaţi de popularitate.

Imaginea nu ţi-o creezi prin vorbe, cel puţin nu cea bună. Lumea a avansat, fiecare e în stare să observe o persoană de treabă, fiindcă îs puţine în ziua de azi, fapt pentru care sunt uşor de observat, zic.

Sunteţi la un picnic cu familia sau cu persoane dragi, soarele menţine o atmosferă de tricou pe cer, vântul adie uşor pentru a menţine un climat plăcut şi crezi că nimic nu-ţi va şterge zâmbetul de pe faţă şi că nimic nu poate strica atmosfera în următoarele secunde…

Iar la un momentdat se lasă o linişte deplină, toţi din parc având privirea îndreptată spre cer, la câteva sute de kilometrii îndepărtare. Te ridici şi îţi îndrepţi şi tu privirea către cer, zâmbetul ţi se lasă uşor, iar pe faţa ta naşte o expresie unică în viaţa ta la vederea unui nor ciupercă, deasupra celui mai apropiat şi populat oraş de lângă orăşelul tău.

Care va fi reacţia următoare? Ce vei face în continuare? Eu, unul nici acum nu pot să-mi dau seama. Într-un final presupun că ajungi acasă, dar orice posibilitate de contact cu lumea din afara oraşului este întreruptă: televizor, radio, telefon, internet. Toate comunicaţile sunt picate. Într-un final şi curentul pică. Nimeni din oraş nu are nici o idee sau indiciu la ce s-ar fi putut întâmpla.

Trec zile… sunt trimişi oameni în afara oraşului pentru a cerceta şi aduce orice veşti pentru a hrăni dorinţa de cunoaştere. Unii se întorc, alţii nu, iar veştile nu sunt deloc bune: lumea s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, haosul a năpustit asupra lumii, multe oraşe au fost şterse de pe faţa pământului la comanda unui grup care nu pare a fi terorist, nu pare a face aceste lucruri datorită banilor sau politice, până la urma nu se cunoaşte nimic cu privire la motivul ce a determinat aceste acţiuni dezastruoase.

Trec săptămâni… nici o veste, la un momentdat toate telefoanele din oraş sună (mobile, fixuri, telefoane publice), toate având acelaşi mesaj continuu de la securitatea naţională care vă anunţă să nu părăsiţi locaţia ci să aşteptaţi pentru a fi salvaţi. La câteva zile, stând pe canapea, extenuat de stres, obiectele din casă încep să se mişte, la prima vedere pare a fi un fenomen de cutremur. Ieşi din casă şi vezi pe cer câteva rachete nucleare cum se înalţă tot mai mult spre cer, iar toate telecomunicaţile sunt iarăşi întrerupte, iar majoritatea lucrurilor electronice sunt distruse datorită unui semnal care opreşte toate aparatele: telefoane, televizoare, chiar şi maşini mai noi, care folosesc un sistem mai complex dotat cu computer de bord.

Resursele se limitează… în exterior oamenii se omoară pentru mâncare, banii nu mai au nici o valoare! Oameni încep să-şi facă griji, se menţine cu greu ordinea în oraş şi tot nici o veste cu privire la situaţia lumii din exteriorul oraşului. Un singur orăşel încearcă să supravieţuiască.

Dacă v-a fascinat povestea, urmăriţi serialul Jericho. Acesta e un rezumat a primului sezon, chiar simţeam nevoia de a scrie, pentru a vă recomanda acest serial şi sper că v-am atras atenţia, chiar dacă am scris niţel cam mult, dar credeţi-mă că am omis multe, chiar foarte multe secvenţe, care v-ar atrage şi mai mult atenţia, iar sfârşitul primului sezon este unul foarte frustrant pentru mine, fiindcă se opreşte exact în miezul acţiunii.

Ideea serialului este una foarte mişto. Persoane obişnuite, de toate vârstele, folosesc diferite metode să supravieţuiască, acest orăşel se grupează, toţi localnici se susţin pentru e supravieţui, dar mai apar şi conflicte, iar într-un final chiar şi adolescenţi primesc arme pentru a apăra oraşul… de ce? Urmăriţi serialul. Vă recomand.

Şi totuşi cum aţi reacţiona dacă această poveste s-ar adeveri?

Dar un echilibru în aceste două concepte nu ar fi mai avantajos pentru noi? Spre exemplu (că tot zicea Zina să dau exemple) atunci când destinul îţi croieşte drumul spre o persoană dragă, către persoana care te completează, către persoana cu zâmbetul care te face să uiţi de orice problemă şi să te simţi împlinit, fericit… ok, ai ajuns la această persoană, destinul ştie că ea e persoana potrivită cu care să-ţi petreci restul vieţi, alături de care vei fi fericit, dar mai departe depinde de tine.

Trebuie să menţii acea legătura dintre voi, să o întăreşti prin respect şi iubire. Trebuie să ai grijă să nu o pierzi, fiindcă destinul s-ar putea să nu mai poată interveni, cel puţin pe acest plan. Destinul nu se poate schimba, cel puţin asta e părerea mea. Se poate distruge! Să zicem că destinul este ca tu să dai de acea femeie perfectă pentru tine ca să te aşezi la casa ta, să-ţi întemeiezi o familie şi să fii fericit. Ai fost îndrumat către această femeie, iar tu eşti conştient că ea e aleasa, însă tu o neglijeşti prin diferite moduri, tipic bărbăteşti, nu are rost să mai exemplific, zic. Iar ea te lasă…

Un alt exemplu: să afli de o idee de afacere care te-ar îmbogăţii, iar tu nici măcar să nu te interesezi dacă teoretic ar fi productivă acea idee… să nu mai zic de practicat. Şi exemplele pot continua.

Echilibrul e cheia! Depinde de situaţia în care te afli, priveşte-o din mai multe unghiuri. Dacă realizezi că a fost intervenţia destinului, atunci ajută şi tu la îndeplinirea acestuia sau cel puţin încearcă să nu faci contrariul. Asta, bineînţeles dacă e destinul pe care-l vrei tu!

Totul devine şi mai complex. Nu am auzit până acum chestia asta şi anume să nu-ţi placă drumul destinului, dar mi se pare plauzibilă. Să zicem că dai de o persoană cu care vei fi fericit, vei avea o familie minunată şi vei duce o viaţă bună, însă tu de fapt nu o iubeşti pe acea persoană, dar o respecţi. Sunt de părere că iubirea e esenţială în viaţă, iar eu aş refuza acest destin.

Şi cu toate că mai înainte ziceam că destinul nu se poate schimba, pe parcursul articolul m-am reprofilat şi vreau să zic, că în urma exemplului pe care l-am dat anterior, tind să cred că există alternative, asta însemnând fie că destinul se poate schimba, fie ca există mai multe drumuri, iar tu îl alegi pe cel care-l vrei… asta sună ceva gen: mai multe destine.

Mulţumiri către Stefy pentru statusul ei de pe facebook, datorită căreia mi-a venit inspiraţia: Totul se întâmplă cu un motiv!

Aşadar, crezi că destinul e bătut în cuie şi se va împlini fără intervenţia ta?

În mod normal atunci când punem întrebări, aşteptăm un răspuns afirmativ, cel puţin în majoritatea întrebărilor importante din viaţa noastră răspunsul pe care-l aşteptăm este rivalul acestui cuvânt. Şi ce se întâmplă când primim răspunsul pe care nu-l doream? Unii dintre noi îl acceptă, îl respectă, iar alţii mai încăpăţânaţi refuză un refuz şi continuă căutarea către ceva afirmativ.

Ş totuşi acest cuvânt joacă multe roluri, e un actor foarte priceput. Deci când zic actor, înseamnă că poate juca un rol doar de faţada, pe când în realitate el nici nu apare în replici. Aşadar e şi un mincinos foarte priceput şi nu trebuie să ne lăsăm pradă minciunii, chiar dacă nu ştim dacă există un adevăr sau o parte de adevăr, măcar să încercăm să aflăm. Mai avem ceva de pierdut?

Alteori poate fi un refuz adevărat, fără vreo urmă de îndoială. Dar (întotdeauna există un dar) poate fi schimbat. Ziceam acum ceva timp că omul se schimbă şi când zic asta includ şi deciziile şi răspunsurile omului, evident. Mai pe scurt, un răspuns poate fi schimbat cu ajutorul unui rival foarte puternic şi anume influenţa, dar aveţi grijă că dacă nu folosiţi acest rival cum trebuie, poate deveni rivalul vostru şi un protector al refuzului.

Nu-ul are foarte mulţi duşmani cum ar fi insistenţa, sentimentele, ignoranţa, indiferenţa, sinceritatea, încrederea şi mulţi alţi rivali… rivali care totodată pot fi şi aliaţi. Până la urmă ei sunt cei cu influenţa cea mai mare şi răspunsul depinde în mare parte de cel care stăpâneşte aceşti duşmani/aliaţi, adică cel ce pune întrebările… depinde şi de întrebări, desigur.

De ce zic că elementele enumarate mai sus pot fi şi duşmani şi/sau aliaţi? În primul rând oricare ar fi răspunsul aceste elemente acţionează, în al doilea rând în funcţie de întrebare şi răspuns, aceste întrebări vor lua poziţia cuvenită, de aliat sau de duşman. Se poate totuşi să fie neutru sau de ambele părţi, adică şi inamic, dar şi aliat.

Nu?

Ca să-ţi îndeplineşti cu adevărat un scop anume, trebuie să fii practic flămând de acesta, să îţi doreşti foarte mult acel lucru, ba chiar să ştii că dacă nu vei reuşi să-l obţii vor exista consecinţe, majore! Asta te va motiva şi mai mult! Mai pe scurt trebuie să fie un risc, o teamă. Astfel vei fi stresat, iar atunci când ceva tot îţi distrage atenţia, când te disturbă… acel ceva te va îndemna să faci ceva în legătură cu asta, să rezolvi problema. Chiar şi o întâmplare nu prea plăcută, tragică, simţită pe pielea ta te poate motiva. Ca să reuşeşti trebuie mai întâi să eşuezi!

Ştiu că nu sună bine, nici mie nu-mi place, dar asta-i perspectiva mea. Gândiţi-vă că de abia atunci când aţi păţit-o pe pielea voastră v-aţi trezit şi a doua oară aţi fost mai atenţi, mai grijulii. Sunt persoane care şi a doua oară fac la fel şi nu se învaţă minte. Subconştientul acţionează şi dacă vede că nu eşti dispus să îţi îndeplineşti acel scop cu (aproape) orice preţ, atunci nu vei fi capabil să investeşti energia necesară ca acel scop să fie îndeplinit.

Şi totuşi oricât de flămând ai fi este posibil ca acea dorinţă să nu se îndeplinească sau acel scop să nu fie îndeplinit. Spre exemplu pe plan financiar se poate, dacă ai datorii mari, nevoi care se pot rezolva cu bani şi aşa mai departe… aceste lucruri te pot motiva foarte mult să faci ceva în legătura cu banii, să te pui mai serios pe treabă şi să cauţi şi alte resurse. Într-un final o să realizezi că în ciuda faptului că nu credeai că poţi să obţii o suma de bani mai mare, într-un timp scurt, chiar ai reuşit. Pe când, pe plan sentimental, în dragoste, nu depinde doar de tine. Oricât de mult ţi-ai dori se poate să fie degeaba.

Vă recomand cartea Zero Limite scrisă de Joe Vitale, un om care dormea pe străzi şi-a schimbat total viaţa şi a ajuns să fie printre cei mai cunoscuţi şi bogaţi oameni din lume. Aceste câteva idei pe care le-am scris le-am învăţat din cartea lui.

Care-i ultima dorinţă, ultimul scop pe care l-ai dus până la capăt? Şi cum ai reuşit?

E adevărat că întotdeauna poţi ceva mai mult, poţi să faci să fie şi mai bine. Dar dacă de fiecare dată când faci ceva mai mult şi mai bine, rezultatul e acelaşi? Nu întotdeauna tu eşti vina eşecului, chiar dacă în mare parte depinde de tine, nu uita că mai depinde şi de altceva sau mai degrabă de altcineva… Trebuie să realizezi că uneori meriţi mai mult. Ce mai mult? Mai mult din ceea ce nu simţi că ai parte şi din ce ar trebui sau ai vrea să ai.

Spre exemplu la un job, când te implici, munceşti din greu, ajungi uneori chiar să pui munca înaintea familiei (ceea ce nu e bine, dar se mai întâmpla, pentru că familia ta poate depinde de job-ul tău), iar tu să nu fi tratat ca atare, să nu fi respecat, să nu-ţi fie apreciată munca… atunci trebuie să te trezeşsti şi să realizezi că meriţi ceva mai mult.

E adevărat e greu cu job-urile în ziua de azi, nimeni nu te ia fără experienţă, ba chiar vor să fii perfecţionat pe acel post, dar niciodată nu e prea târziu (oarecum) şi trebuie să ai şi alte oportunităţi, chiar dacă înseamnă să o iei de la zero.Trebuie să te gândeşti că un job, are un efect foarte mare asupra ta, asupra familiei tale, ba chiar şi asupra sănătaţii tale. Iar viaţa-i scurtă, eu tot cu impresia asta am rămas, n-avem destul timp…

Apoi când ajungi să faci compromisuri, să-ţi schimbi concepturile, să faci excepţii, literalmente să te schimbi… pentru o persoană, să faci totul ca să fie bine şi să nu fi băgat în seama, să nu fi răsplătit măcar cu un sfert faţă de atenţia şi afecţiunea pe care o oferi tu… trebuie să te trezeşti că meriţi mai mult. Oricât de minunată ar fi acea persoană, dacă nu e în direcţia în care vrei tu, atunci gândeşte-te că mai mult îţi faci ţie rău, fiindcă speri şi tot speri, chiar dacă speranţa moare ultima, să nu-ţi moară celelalte până atunci…

Şi într-un final ajung să mă contrazic singur, fiindcă nimeni nu e obligat să-ţi ofere ceva. Sunt unele lucruri care trebuie să vină de la sine şi decât să le primeşti forţat mai bine nu le primeşti, că până la urmă tot or să dispară, zic. Iar pe tema job-ului nu pot să mă arunc prea mult fiindcă nu cunosc prea bine… ideea e că acel exemplu a fost ceva abstract.

Zic bine?

Un nou început? Toţi ne folosim de venirea unui nou an pentru a o lua de la capăt în prinvinţa unor lucruri. Consider conceptul ăsta un pic banal, pentru că ne folosim (zic ne pentru că şi eu fac la fel) de el doar pentru a avea o scuză pentru care nu am început mai devreme: Frate, mă apuc de slăbit anul ăsta! Vreau să fac din astea 20 de kile, carne de culturist!

Partea şi mai nasoală e când se termina anul şi realizezi că nu ai reuşit să dai alea 20 de kile jos, ba chiar dimpotrivă ai mai adăugat vreo 20, dovadă că nici nu ţi-ai ridicat dosul de pe scaun. Nu-i bai, lasă că vine alt an şi o iau de la capăt. Înţelegeţi unde bat? Nu trebuie să aşteptaţi să vină noul an sau să o luaţi de la capăt, când puteţi începe de luna viitoare, de săptămâna viitoare sau chiar de mâine. Pierzi multe zile în care ai fi putut să faci ceva, să te apropii de ceea ce ţi-ai propus… spre exemplu ia-o aşa: De mâine mă apuc să încep acel proiect şi fac puţin câte puţin, iar de luna viitoare mă pun serios pe treabă şi de la anul îi dau drumul!

Nu sunt eu chiar omul potrivit care să vorbească despre acest lucru. Ca oricare alt om îmi place să-mi fac planuri şi viziuni cum ar fi dacă totul ar ieşi aşa cum vreau eu, însă pe partea practică stau şi eu prost… de aceea am scris articolul, nu pentru voi ci pentru mine şi poate vă prinde şi vouă bine sau poate mă ajutaţi pe mine cu nişte sfaturi. Şi o altă greşeală e că nu ne gândim şi la partea care ar putea să meargă prost… sau invers suntem prea pesimişti încât nu mai luăm în considerare parte de succes şi renunţăm prea repede. Aici depinde de fiecare persoană, dar cel mai bine este să găsim un echilibru şi acel echilibru împreună cu partea în care ne punem pe treabă cât mai repede ne va ajuta să ajungem până la capăt, zic eu.

Obişnuieşti să amâni lucruri în acest fel?