Topic-ul de astăzi

Bărbatul este considerat de cele mai multe ori motivul unei greşeli. Nu merge maşina de spălat – el e de vină, fiindcă în loc să cheme instalatorul, s-a pus s-o repare. Realiziaţi gravitatea problemei, nu? În loc să se uite pe facebook, la un film sau să bea o bere şi să cheme instalatorul s-a pus el să-şi murdărească mâinile în scopul de a economisi nişte bani. Evident că, dacă proceda invers, era de asemenea o greşeală.

Şi chiar dacă el repară maşina de spălat şi apoi se opreşte dintr-o cauză inevitabilă gen – pană de curent, tot el e vinovatul, pe motiv că maşina a produs pana de curent, în urma reparării efectuate de el.

Dacă era reparată de instalator şi se întâmpla la fel, tot el e de vină fiindcă nu a chemat unul ca lumea.  Înţelegeţi ideea?

E doar un exemplu, probabil irelevant cu tema articolului. Intenţia a fost de a vă creea o perspectivă, înainte de a începe, aceea fiindcă bărbatul este mereu tras la răspundere pentru acţiunile sale (chiar dacă sunt inexistente), chiar şi pentru ale ei, pentru că noi nu dăm atenţie micilor detalii, detalile fiind greşeli evident, altfel o să-mi scoateţi ochii că nu dăm atenţie nici la micile detalii precum: ziua ei de naştere sau a celei în care se mai împlinesc o lună sau un an.

Cine minte mai mult?

Care parte a sexului tinde să mintă mai mult? Ele vor zice că bărbaţii, noi nu vom zice nimic, pentru că aşa cum am zis anterior, nu prea ne pasă de lucruri minore. În sinea noastră deţinem o înţelepciune adeseori profundă, care nu se emană. O păstrăm în tăcere, ştiind deja răspunsul la întrebare şi având posibilitatea de a contrazice răspunsul lor prin argumente şi exemple, totuşi nu o facem. Pentru că tot înţelepciunea noastră ne spune şoptind că vor fi urmări.

Un simplu exemplu: eşti prin oraş, cu treburi şi o vezi cum intră cu câteva prietene într-un local. Ajungi acasă, ajunge şi ea şi pentru că sunteţi oameni, porniţi o conversaţie gen – ce ai făcut azi? Răspunsul ei va fi pe jumătate adevărat. Îţi va zice că a fost într-adevar cu prietenele la un local, dar îţi va zice alt local. Acum, dacă o întrebi de ce minte, fiindcă ai văzut-o, tot tu vei suporta consecinţele, vei fi acuzat de trădare sentimentală cu următoarele motive: nu ai încredere în ea, o urmăreşti, nu-i oferi libertatea de a ieşi cu prietenele ei, eşti posesiv şi lista de acuzaţii continuă.

Chiar dacă a fost pură coincidenţă, pentru ele nu există aşa ceva, atunci când sunt într-o situaţia jenantă. Ele vor face tot posibilul să scape şi ţi se va aminti de toate greşelile tale de la începutul relaţiei până în acel moment. Crunt, nu?

În schimb… noi nu le analizăm la sânge. Mergem mai mult pe principiul: n-am greşit, n-am de ce să mint. Şi am să iau şi aici un exemplu: tu ieşi cu prietenii tăi la o bere şi la bere apar şi Maria cu Ionela, care inevitabil se aşează cu voi la masă, la un pahar de vorbă, pe lângă bere. Apoi când ajungi acasă şi primeşti întrebarea de rutină, zici adevărul. Din acel moment ţi se pot întâmpla două lucruri: fie ei nu-i va conveni, dar se va abţine de la comentarii şi îţi va scoate ochii peste un timp, când ea va greşi cu adevărat spre deosebire tine… fie vei avea un proces, acuzat din nou de trădare sentimentală, ca în exemplul anterior.

După cum observaţi, indiferent de caz, bărbatul greşeşte, doar pentru că aşa vrea ea să fie şi bineînţeles că tot bărbatul minte mai mult, pentru că tot ea vrea să fie aşa. Adevărat e însă că atunci când minţim, fie e pentru o cauza nobilă, fie datorită uneia grave. La noi e simplu.

La mijloc există şi o discriminare şi victima nu e partea feminină, care mereu se simte ofensată că bărbatul are anumite calităţi pe care ele nu le deţin. Femeia este considerată întruchiparea frumuseţii, a fericirii şi a eleganţei absolute. Este considerată întruchiparea divinului etern, ca să reduc la un cuvânt – perfecţiune. Ia hai nu vă umflaţi în pene că am folosit de la început frază ”este considerată” ceea ce nu înseamnă că ”sunteţi”. Din cauza acestei considerări femeia este scuzată de orice greşeală, iar greşeală se atribuie cui altcuiva?

Însă nu uitaţi: bărbatul a fost primul şi şi-a sacrificat o coastă că să fiţi printre noi. Zicea cineva o vorbă – dacă nu erau femeile, era mai bine. Ne f**eam toţi în cur, fără resentimente.

În concluzie bărbaţii nu mint mai mult ca femeile, eventual ne gândim mai puţin la shopping şi mai mult la sex. Ideea e că nu mă aştept ca vreo parte feminină să fie de acord cu mine, iară dacă o parte masculină este de asemenea împotriva spuselor mele, este pentru că, aşa cum v-am zis, noi deţinem o înţelepciune, pe care voi nu o înţelegeţi.

E adevărat că întotdeauna poţi ceva mai mult, poţi să faci să fie şi mai bine. Dar dacă de fiecare dată când faci ceva mai mult şi mai bine, rezultatul e acelaşi? Nu întotdeauna tu eşti vina eşecului, chiar dacă în mare parte depinde de tine, nu uita că mai depinde şi de altceva sau mai degrabă de altcineva… Trebuie să realizezi că uneori meriţi mai mult. Ce mai mult? Mai mult din ceea ce nu simţi că ai parte şi din ce ar trebui sau ai vrea să ai.

Spre exemplu la un job, când te implici, munceşti din greu, ajungi uneori chiar să pui munca înaintea familiei (ceea ce nu e bine, dar se mai întâmpla, pentru că familia ta poate depinde de job-ul tău), iar tu să nu fi tratat ca atare, să nu fi respecat, să nu-ţi fie apreciată munca… atunci trebuie să te trezeşsti şi să realizezi că meriţi ceva mai mult.

E adevărat e greu cu job-urile în ziua de azi, nimeni nu te ia fără experienţă, ba chiar vor să fii perfecţionat pe acel post, dar niciodată nu e prea târziu (oarecum) şi trebuie să ai şi alte oportunităţi, chiar dacă înseamnă să o iei de la zero.Trebuie să te gândeşti că un job, are un efect foarte mare asupra ta, asupra familiei tale, ba chiar şi asupra sănătaţii tale. Iar viaţa-i scurtă, eu tot cu impresia asta am rămas, n-avem destul timp…

Apoi când ajungi să faci compromisuri, să-ţi schimbi concepturile, să faci excepţii, literalmente să te schimbi… pentru o persoană, să faci totul ca să fie bine şi să nu fi băgat în seama, să nu fi răsplătit măcar cu un sfert faţă de atenţia şi afecţiunea pe care o oferi tu… trebuie să te trezeşti că meriţi mai mult. Oricât de minunată ar fi acea persoană, dacă nu e în direcţia în care vrei tu, atunci gândeşte-te că mai mult îţi faci ţie rău, fiindcă speri şi tot speri, chiar dacă speranţa moare ultima, să nu-ţi moară celelalte până atunci…

Şi într-un final ajung să mă contrazic singur, fiindcă nimeni nu e obligat să-ţi ofere ceva. Sunt unele lucruri care trebuie să vină de la sine şi decât să le primeşti forţat mai bine nu le primeşti, că până la urmă tot or să dispară, zic. Iar pe tema job-ului nu pot să mă arunc prea mult fiindcă nu cunosc prea bine… ideea e că acel exemplu a fost ceva abstract.

Zic bine?

Mă întreb câţi dintre voi au luat rucsacul în spate şi au pornit la drum în căutarea ei, fără a cunoaşte acea persoană? Dacă nu te numeri printre ei să ştii că ai economisit mult timp din viaţa, pentru că în felul ăsta nu ai să găseşti acea jumătate, care te completează. Ştii de ce? Pentru că nu există!

Hmm… deja s-au înfocat îndrăgostiţii? Dacă nu există, nu înseamnă că nu va exista niciodată. Nu neg faptul că în lume există două persoane care s-au născut pentru a fi împreună şi împreună ar fi perechea perfectă (zic perfectă că sa înţelegeţi contextul), dar nici nu-l aprob. Este posibil, dar eu nu i-am întâlnit.

Sunt mai mult de părere că aceea jumătate va lua naştere în persoana de lângă tine şi acest lucru nu se va întâmpla pe moment, ci în timp. Mi se pare total absurd să crezi că undeva în lume se află persoana potrivită pentru tine, fără să îi cunoşti nici măcar numele.

Două persoane se pot numi unul altuia jumătate, doar după un timp îndelungat în care pe lângă faptul că s-au cunoscut îndeajuns, iubirea dintre cei doi va da naştere înăuntrul lor unui sentiment de siguranţă, încredere şi dragoste, iar momentele în care aceştia, unul fără celălalt vor fi, dorul îi va acoperi… (mamă, ce-am zis-o!) Ideea e că fiecare persoană este în stare să devină o jumătate pentru cineva, care eventual îi este deja jumătate sau îi va deveni.

Apoi cei doi se căsătoresc, fac copii, rate la banca, muncă, stres şi multe altele… şi se cam duce atmosfera din articol, zic. Trebuie să fim şi realişti. Toate ideile pe care le-am scris sunt scrise la modul general, aşadar pot fi excepţii, întotdeauna există.

Aşadar părerea mea e că nu există jumătatea potrivită, aceasta se formează în timp, alături de tine. Dar mai e o perspectivă care trebuie discutată şi anume: dacă această jumătate s-a format pentru tine, dar tu nu pentru ea? Dar tu crezi măcar că există?

Pentru că mă uit la multe filme şi dacă mă tot uit hai să nu fie degeaba… iar filmele te influenţează, pentru că la vârsta adolescenţei eşti cel mai uşor de influenţat sau manipulat (cu toate că sună prea urât).

Viaţa bate filmul, da, dar adolescenţa e cunoscută ca având cei mai frumoşi ani din viaţă, pentru că la vârsta asta nu ştim cu adevărat ce e greul, ne place să visăm şi nimic nu ne împiedică de la sportu’ ăsta (dacă ar fi să şi slăbim visând, ar fi mişto), cu toate că visăm mult prea înainte de prezent. Când eşti tânăr visezi la chestii seriose (job, familie, carieră), iar când eşti adult visezi la clipele în care nimic nu-ţi stătea în cale şi nu aveai griji. Trăim clipa, dar într-un mod involuntar ne gândim şi la cum va arăta viaţa noastră peste câţiva ani şi ne facem şi planuri inevitabil.

Am cam deviat de la subiect, de fapt nici nu l-am început, dar am vrut să punctez câteva aspecte din adolescenţă pentru că au o mare legătură cu dramatizarea. De ce? Cu toate că nu ştiu cum e peste ani, tind să cred că în perioada adolescenţei, sentimentele, afecţiunile şi emoţiile sunt mai profunde, mai accentuate. Apoi, peste ani, începi să capeţi experienţă, să te căleşti şi lucrurile care înainte te afectau destul de tare, nu mai au nici un efect asupra ta.

Dragostea… e principalul motiv pentru care tinerii adolescenţi dramatizează. Nu ştiu de ce, dar acest cuvânt, dramatizare, mă deranjează… simt că ceva e în neregulă cu el, simt că are o parte de minciună, dar nu ştiu exact în ce sens. Suntem conştienţi că relaţia va avea un sfârşit, ştii că nu va fi ceva serios, nu va duce până la căsătorie, e prea devreme pentru astfel de gânduri… ok, visăm, dar nu punem în practică. E visul care vrem să se împlinească dar nu prea nu acum… deci tu toate că ştii că va merge ceva prost, vrei să încerci!

Creierul ne spune că se va termina cândva, ba chiar ne consolează şi ne determină să trecem foarte uşor peste, dar aşa cum viaţa bate filmu, inima bate tot. În orice situaţie are şi ea ceva de zis… şi de obicei e altceva decât ceea ce-ţi spune creierul… şi din păcate are o influenţă mult mai mare.

Mai există şi acel tip de dramatizare falsă prin care de fapt ne exprimăm sentimentele (afecţiunea) şi în loc să ne fie apreciată este catalogată (mai degrabă confundată) ca fiind dramatizare. Dacă îţi dezvălui emoţiile nu înseamnă că dramatizezi. Da, sună dramatic, dar asta e cu totul altceva fiindcă de multe ori lucrurile sunt interpretate greşit.

Un alt exemplu de dramatizare falsă e atunci când vrei ca celuilalt să i se facă milă de tine şi asta nu zic strict în cazul cuplurilor… poate fi şi în alte relaţii: de prietenie sau familie. Spre exemplu când dramatizezi fiindcă ai greşit, iar persoana dacă e mai sufletească şi slabă la inimă te va ierta repede şi tu scapi cu basma curată. Aşadar dramatizarea poate fi folosită şi ca o armă! Cum ziceam adineaori, lucrurile nu sunt întotdeauna cum par, aşa că aveţi grijă…

Dramatizarea poate fi şi un punct slab, iar dacă le arăţi asta duşmanilor nu vor ezita să se folosească de sentimentele tale. Da, am zis că dramatizarea poate fi o armă, dar nu am zis pentru cine! Aşadar poate fi atât pentru tine, cât şi pentru duşmanii tăi!

Îţi place să dramtizezi sau nu o faci intenţionat?

Poate peste câţiva ani o să dai peste el la tribunal, la vamă, la poliţie… şi când o să-ţi aduci aminte că ţi-ai bătut joc (cu ani în urmă) de persoana care acum e mult mai influentă ca tine şi te poate scoate din căcat… o să-ţi dai pumni în cap şi o să realizezi că de fapt tu erai ăla prost, fiindcă nu ai fost în stare să laşi o vorbă bună. Şi mai nasol e când aceea persoana te scoate totuşi din căcat…

Însă… totul are şi o limită. Prostia declanşează adevărul. Faptul că vezi pe unu care face pe deşteptul şi nu are nici măcar un gram de dreptate, nu poţi să stai fără să-l contrazici. Cu toate că va pica de fraier, e posibil să-i fie învăţare de minte, ca înainte să scoată o vorbă din gură să se gândească de mai multe ori şi de ce nu, să se documenteze.

O altă limită e atunci când tu eşti implicat într-un mod atât direct cât şi indirect. Ziceam la început de articol, să apreciezi omul cu toate că nu ştie să facă o glumă bună… însă atunci când face mişto pe seama ta, nu poţi să-l aplauzi. Toţi ştiu de glumă, însă puţini ştiu s-o facă.

Mulţi tineri trăiesc pe principiul reputaţiei şi îşi aleg cu atenţie anturajul, prietenii… e foarte bine să avem grija cu cine umblăm şi cu cine ne petrecem timpul pentru că anturajul are o influenţă foarte mare asupra noastră, iar dacă acea influenţă e negativă nu-i de bine. Aşa că să avem grija să nu umblăm cu de’ăştia ce fură, ce se droghează şi aşa mai departe… însă nu astea sunt criteriile după care tinerii îşi aleg anturajul în ziua de azi.

Un prieten are o reputaţie foarte bună, e cunoscut, dă cu 50 de persoane mâna când intră în şcoală şi cu alţii 50 când pleacă, are parinţi bogaţi, criză nu apare în vocabularul lui, are pile, merge prin cubluri, practică lupte de mulţi ani sau are prieteni bazaţi, babani! Deci faptul că e analfabet, lăudăros, miştocar, prost, înapoiat, etc, nu mai au nici o importanţă. Cam aşa se aleg azi tovarăşii, prietenarii… mai pe scurt anturajul. De ce? Pentru că românul e pupincurist, trage unde crede că-i va merge bine, chiar dacă asta îl va nevoi să se înjosească.

Nu eşti obligat să fi prieten bun cu toţi, să ieşi cu fiecare la o bere, la o bârfă, e de ajuns să dai un salut… până la urma urmei nici de asta nu eşti obligat, dar de ce să îţi duşmani când poţi să-ţi faci prieteni. Apreaciază-i pe cei din jurul tău pentru că nu toţi sunt prieteni veşnic, aşa că mai bine să ai mai mulţi… de rezervă, zic! (hahaha)

Aşadar, mai bine laşi loc de bună ziua. Nu te costă nimic o vorbă bună, zic eu, nu?

Atâta timp cât aţi ajuns la un comun de acord (sau nu) e şi normal să ţineţi legătura. Excludem despărţirile alea în care el înşeală pe ea (viceversa) sau alte motive în care unul dintre ei a făcut ceva grav (înşelat, minciuni grave) şi e de vină. Să ne gândim la un motiv că nu mai merge, prea multă ceartă, nu mai e nici o scânteie, etc. Aşa cum ziceam e logic că veţi rămâne amici şi nu pentru că vreţi ci datorită unei obligaţii! Ştiu că nu vă place cum sună, dar după ce a fost ceva minunat, ai petrecut momente de neuitat lângă el/ea, nu te lasă inima să nu mai ţii legătura şi aşa cum zicea o amică ”te leagă lucruri… şi  te obligă circumstanţele” (propria ei experienţă).

Ce se întâmplă după ce râmâneţi amici? Una din următoarele întâmplări mai mult ca sigur:

• acum să privim şi în afara optimismului… stadiul de amici vă poate face şi mult rău, pentru că e posibil ca să nu mai existe nici o împăcare şi asta să fie sfârşitul relaţiei voastre… iar faptul că tot staţi unul lângă altul, vă trezesc amintiri plăcute şi în acelaşi timp dureroase datorită prezentului… nu cred că mai trebuie să detaliez.

• mai există şi varianta în care vă prefaceţi că sunteţi amici, o falsă prietenie… de fapt false sunt toate variantele, însă la asta mă refer la faptul că spuneţi că totul e ok, că ţineţi legătura şi după câteva zile nu mai ştiţi nimic unul de altul, ajungeţi la momentul în care doar vă salutaţi, iar în cel mai rău caz să nu vă salutaţi… sau în cazuri mai extreme să vă urâţi unul pe altul.

• mai este şi varianta, care nu mi se pare deloc credibilă, de a rămâne prieteni. Deci nu am zis amici ci prieteni…  da, fiecare lucru are un sfârşi, însă să rămâi prieten(ă) cu o persoană pe care ai iubit-o şi pe care probabil încă o iubeşti (pentru că n-ai cum să uiţi totul dintr-o dată!) e de necrezut. Şi eu trăiesc cu conceptul ”orice e posibil”, dar aici am o oarecare îndoială. Dacă a fost într-adevăr iubirea motivul care i-a legat, atunci tind să cred că ea nu va dispărea niciodată şi că întotdeauna îţi vei dori ceva mai mult decât o simplă prietenie.

De ce nu poate un fost cuplu să rămână prieteni?

Pentru că e foarte greu, aşa cum ziceam mai sus, la ultimul punct… Să rămâneţi amici este posibil, pentru că amic poţi fi şi cu vânzătorul de la colţ. Dar să rămâneţi prieteni e … vă las pe voi să ziceţi. Să vă dau un exemplu… ai un prieten foarte bun de sex opus, îi povesteşti de cine îţi place, îi ceri sfaturi de agăţare, pe când  fostei sau fostului nu-i poţi spune aşa ceva, dar totuşi ea/el te-a iubit şi poate încă te mai iubeşte, iar faptul că tu îi zici că ai ieşit cu altcineva în oraş şi că îţi place de acea persoană, e foarte jenant. Şi nu numai exemplul ăsta, ci în general când deschideţi un subiect daţi peste lucruri care se leagă de fosta voastră relaţie…

Un alt aspect datorită căruia nu puteţi să rămâneţi prieteni este că vă doare… pur şi simplu vă doare, dacă nu pe amândoi, pe unul sigur… ai trăit clipe frumoase care te vor măcina la nesfârşit şi prezenţa ei/lui te face să suferi… nu pentru că e lângă tine ci pentru că îţi aduce aminte…

Leacul după o despărţire… este să rupeţi orice legătură. Ştiu că acum voi fi criticat, nici mie nu-mi place cum sună şi nici nu voi ţine cont, dar dacă vrei cu adevărat să treci peste, cât mai repede, va trebui să rupi orice legătură…  Totuşi eu sunt împotrivă şi vă sfătuiesc să rămâneţi amici, pentru că aşa cum am zis  la punctele de mai sus e posibil să vă împăcaţi. Părerea mea e că după decideţi să rămâneţi amici fie vă veţi împăca fie veţi rupe orice legătură.

Ceva păreri vis a vis de subiect?
Cum vă vedeţi voi în situaţia de a rămâne amici?

p.s. 1: fără comentarii de genul: păi dacă era iubire adevărata nu se despărţeau… nu există nici un dacă, e vorba strict de despărţire. Şi în toate exemplele, de fapt în întregul articol e ca exemplu un cuplu, care se iubesc cu adevărat…
p.s. 2: să nu faceţi confuzie… a fi amic cu cineva este cu totul diferit decât a fi prieten cu cineva.

Bărbatul gras e acel bărbat care nu şi-o vede de burtă, care nu poate să se aplece şi care gâfâie 1 oră dacă aleargă 50 de metri şi nu îi place sportul (să-l practice) şi efortul. Aşa-l cataloghez eu.

Chestia stă în felul următor… ştiţi şi voi acel gen de cuplu format dintre o bunăciune şi un gras, cuplu datorită căruia îţi apar în minte multe întrebări legate de relaţia lor, ”Cum? De ce? Ce-o văzut la el? Sunt fraţi? Neamuri? Veri? Ceva? (te rog Doamne)”… sau mai pe scurt ”Cum s-a băgat tipa, ce seamănă cu Inna, cu grasul ăla?”.

Am să fac un rezumat din ce zicea şi Arhi… femeile ştiu că majoritatea bărbaţilor de rang-ul lor le plac să umble din floare în floare sau mai bine zis din puţ în puţ. Aşa că se vor mulţumi cu ceva mult sub rang-ul lor, unul gras, cu fălcuţe, burtă de nu şi-o vede şi restul atributelor unui gras. A se ţine cont de faptul că mă refer la aia graşi, deci care chiar sunt graşi, faptul că ai un pic de burtică acolo nu-i bai.

Iar ăşia graşi ştiu să aprecieze o femeie frumoasă, pentru că nu au parte zilnic de aşa ceva, poate să fie singura lor ocazie din viaţă, aşadar aceştia ştiu ce să facă cu ea şi îi acordă multă atenţie. În plus ei se pricep foarte bine şi pe tema sexului… ştiu să o satisfacă în aşa fel să devină dependentă de sexul lui, cu toate că este destul de dificil să practici anumite poziţi din cauza burticuţei. Deci s-a înteles? Ăştia graşi ştiu să se comporte cu o femeie, să o aprecieze şi să o satisfacă, iar femeilor le plac acest lucru… (de mâine mă apuc de shaorma).

În primul rând sunt şi graşi care gafează ca restul bărbaţilor, adică cu toate că au ei o fumeie bună sunt care nu ştiu să facă acele lucruri care le face grasul perfect. În al doilea rând hai să luăm ca inamic, bărbatul de rang mediu, tip ok, nu e făcut la sală, dar are un corp ok, se menţine şi să-i adăugăm (sau nu) şi un pic de burtică. Pe partea sexuală are din start un avantaj… poate folosi mai multe poziţii, nu gâfâie, nu pute a transpiraţie şi presupun că duce mai mult… De apreciat o femeie poate face şi el acest lucru… aici depinde de bărbat, nu de fizic, ci de cum e el pe partea asta… poţi să fi şi gras şi degeaba. Partea sentimentala nu ţine de fizic.

Dacă ar fi să luăm ca inamic bărbatul de rang înalt, trage la sală, are pătrăţele, sportiv, etc… nu are rost să mai punem problema sexului… cât despre cea sentimentală la fel. Poate să fie de 2 pe 2 şi să plângă la filme dramă. Cum ziceam, nu ţine de fizic. E adevărat că fiind mai arătos, ai mai multe ”cereri de prietenie” şi se întâmplă ca unii să mai scape din lesă, dar să nu-mi zici că un grăsuţ nu ar ceda, dimpotrivă, procentajul e mult mai mare!

Nu-mi place conceptul ăsta memorat de unii oameni şi anume că bărbaţii care au un corp frumos sunt curvari. Sunt mă, dar nu tăţi!

O notă importantă: Cred că totuşi femeile se gândesc şi la alte aspecte decât cele enunţate. Într-o cameră sunt doar ei doi, nu vede lumea, prietenii, familia, dar nu e un pic cam jenant atunci când tu, tipă hot, mergi cu un grăsuţ de mână pe stradă? Sau când îi vei face cunoştinţă cu părinţii, prietenii, rudele? Într-un club, pe ring-ul de dans? Dar când mergi pe stradă şi vine unu şi se ia de tine? Grăsuţul tău scump ce-o să facă? Chestia asta se poate întâmpla tuturor, dar grăsuţii emană un grad de nesiguranţă mai mare şi ceilalţi îl percep imediat.

Să vă zic eu ce sunt aceşti grăsuţi pentru femei… sunt nişte lesbience grase, urâte, cu păr mult şi pulă. Ştiu că o să săriţi destui pe mine (ăştia care se simt), dar frate, ăsta-i adevărul! Stai ca o pulă frântă după labă în pat, leneveşti toată ziua, mânci un metru de ecler, 20 de kg de savarine pe băţ şi o roabă de mici… şi o freci aiurea. Nu zic că trebuie să ţi se vadă pătrăţelele, grupele de muşchi, dar măcar să ţi-o vezi (dacă n-o vede nimeni, atunci se înţelege)! Să poţi să te legi la şiret, să nu gâfâi când urci bordura. Să poţi să fugi după ăla care-i fură poşeta…

Arhi, sper să nu o iei în nume de rău, nu mă refer la tine, habar n-am cum arăţi. Articolul este unul generalist şi este părerea mea vizazi de acest subiect.

Şi câteva întrebări, la care vreau să vă ştiu răspunsul:

• Ce părere aveţi vizavi de acest cuplu?
• Dar vizavi de bărbaţii graşi? Cum îi consideraţi?
• Doamnelor, domnişoarelor pe care îi preferaţi?

Mi s-a întâmplat ca de multe ori, eu să fiu motivul schimbării, fără să fi vrut să schimb persoana. Sunt oameni care pur şi simplu nu vor să se schimbe, cu toate că e greu ca un om să nu se schimbe, indiferenţa este o armă potrivită pe acest aspect. Însă un om poate schimba un alt om destul de uşor, uneori chiar fără să vrea.

Pe parcursul vieţii se schimbă multe… asta e şi normal, fiindcă întâmpini multe obstacole, greşeşti de multe ori şi astfel te înveţi… ştii prin ce ai trecut, ştii dacă a fost bine sau rău şi e normal că te schimbi. Şi şcoala te schimbă şi blogul te schimbă şi prietenii… tot! Aşa că partea asta o să încerc să o exclud şi să vorbesc despre alte schimbări.

În primul rând sunt şi persoane prefăcute şi par a fi schimbate, dar nu ai cum să ştii sigur ce e în cerebelul fiecăruia. Unii vor să-şi ascundă anumite defecte, alţii vor să pară diferiţi şi alte chestii de genul, dar aici poate fi o problemă de personalitate şi asta e deja alt subiect, totuşi nu e nimic rău că-ţi ascunzi defectele sau punctele slabe, de duşmanii tăi (inclusiv prieteni).

Ce se schimbă? Şi cum se schimbă?

Păi în primul se poate schimba atât din punct de vedere psihic cât şi fizic şi am să încerc să vă scriu câte ceva despre fiecare:

Fizicul – să începem cu un exemplu: ai un amic care nu arată foarte ok, iar tu fiind un sportiv înrăit sau pur şi simplu o persoană căruia îi place să se menţină… poţi să-l schimbi pe amicul tău, atât într-un mod direct cât şi indirect. Modul direct are loc atunci când tu încerci să-ţi convingi prietenul să tragă un pic de fiare sau se facă ceva să dea burta aia jos.

Celălalt mod şi anume cel indirect poate motiva mai mult… atunci când amicul tău află că fetelor le place de tine că nu ai burtică… asta poate motiva la maxim un băiat să slăbească şi anume ca să arate bine şi să aibă succes la fete şi adevărul e că asta chiar funcţionează. Bineînţeles că fizicul nu constă doar în a avea sau nu burtă, dar de acolo se începe.

Psihicul – aici sunt o grămadă de schimbări şi o grămadă de exemple. Psihicul e cel mai uşor de schimbat, poţi să faci o persoană să te urască toată viaţa în câteva secunde.

Mentalitatea şi personalitatea sunt mai greu de modelat după ieşirea din adolescenţă, iar aceste doua aspecte trebuie luate foarte în serios în viaţa unui copil, pentru că odată ce s-au format cu ele va trăi toată viaţa sau până va călca strâmb şi îşi va trezi conştinţa.

Aici sunt implicaţi peste jumătate şi părinţii… ei pot să formeze psihicul copilului şi să-l pregătească pentru viitoarele căzături din viaţă, căzături la care ei nu vor fi tot timpul să-l ridice… un exemplul e anturajul, prietenii, şcoala, job-ul… aici având loc cele mai multe schimbări din viaţa unui om şi cele mai importante.

De ce se schimbă?

Până şi faptul că ai intenţii bune poate schimba pe cineva. Sunt oameni care nu acceptă să fie: îndrumaţi, sfătuiţi şi criticaţi… aşa că fie nu te vor băga în seamă sau vor căpăta ură pe tine, de aceea trebuie să cunoşti destul de bine persoana şi să anticipezi reacţile acesteia când e vorba de comunicare.

Factorii care duc la schimbare în viaţa unui om pot fi:

• anturajul - are cel mai puternic efect şi poate schimba foarte repede o persoană. Dacă relaţia unui copil cu părinţii nu este prea comunicativă, iar părinţii habar n-au cu cine îşi petrece copilul lor timpul, atunci e grav, fiindcă cum ziceam ceea ce se întâmplă până la ieşirea din adolescenţă te poate urmări toată viaţa.
• o tragedie – poate schimba foarte mult pe partea negativă… din nou vorbind despre copii, care pot fi cei mai uşor afectaţi. Acest lucru le poate rupe legătura cu lumea reală şi să îi umple cu răutate. Acelaşi lucrul şi la adulţi.
• o relaţie - pot să spun din proprie experienţă că asta te poate schimba atât în bine (eu ştiu doar pe partea asta) cât şi în rău când relaţia se încheie.
• familia – o soţie şi mai ales un copil te poate schimba foarte mult faţă de ce ai fost în trecut, asta dacă era de rău. Pentru că ştii că în fiecare zi te aşteaptă cineva acasă care să-ţi ofere nimic altceva decât dragoste, afecţiune şi fericire. Dar şi atunci când pierzi acest lucru sau cineva îţi ia ce ai mai drag, te întristează, te doboară sau mai rău te face o bestie, astfel ajungând la următorul factor…
• puşcăria – pedeapsa poate fi învăţătură de minte şi te poate îndrepta pe drumul cel bun, dar în acelaşi timp te poate destrăma şi mai mult.
• socializarea - spre exemplu blogsfera are ca subiect principal socializarea, iar pe mine blogul într-adevăr m-a schimbat extrem de mult.

Şi ca de obicei doresc să vă cunosc părerea despre acest subiect şi să-mi răspundeţi la câteva întrebări şi anume:

• Omul se poate schimba? (mă îndoiesc că va zice cineva nu)
• Ce alţi factori care duc la diferite schimbări mai ştiţi?

La un moment dat toţi simţit nevoie de maturitate, de a fi pe cont propriu, de a avea banii noştri, mai pe scurt de a intra în lumea adulţilor… nu există cineva care să nu fi simţit măcar o dată nevoia asta. Şi totuşi dacă am trăi doar în copilărie ar fi minunat? Eu nu cred… pentru că după un timp te plictiseşti, vrei ceva nou… de asta s-a inventat şi jocul de-a mama şi de-a tata, pentru că încă de copii simţi nevoie de a cunoaşte rolurile părinţilor.

Prietenii din copilărie…

Cele mai minunate momente alături de prieteni sunt cele din copilărie. De fapt atunci există o prietenie adevărată, fie că pe parcurs (când le dau flocii şi hormonii joacă sârba) se rupe frânghia pe care scria ”Best Friends”, acele amintiri or să rămână mereu sus în pod, într-un colţ, prăfuite. Uneori pot fi readuse la viaţă…

Apoi fiecare o apucă pe căi diferite… cluburi, manele, păsărici, cocalarism, jocuri online şi aşa mai departe… iar unii (sau toţi) ţin legătura şi pe viitor (doar că frânghia o să fie mai subţire şi o să scrie ”Friends or something like that”) şi mai ies în week-end la o bere sau la un fotbal. Deci da, sunt prietenii care pot să dureze. Cât? Habar n-am.

La începutul lunii s-au întors în ţară nişte prieteni cu care mi-am petrecut copilăria, doi fraţi Roland (cel mare) şi Fabian (cel mic)… activitatea online s-a cam redus de atunci, amintirile au prins viaţă, iar jocurile din copilărie şi-au făcut iar apariţia.

Dacă prietenii se duc, atunci nu mai există copilărie, pentru că în asta şi constă acei ani cu minte pură de copil. Trebuie să te joci cu cineva şi dacă nu ai cu cine, ce rost mai are să fii copil? Joaca este iarăşi un lucru important din copilărie… Deci prietenii şi jocurile formează copilăria şi amintirile ei.

Care e primul gând care îţi vine în minte când te întreabă cineva: Ce făceai când erai mic?

Mai ţineţi legătura cu prietenii din copilărie? Cum a fost atunci şi cum e acum?

Dar nu era mai uşor s-o întrebe pe prietena lui şi să lămurească treaba cu ea? Că doar ea ştie ce vrea… dar se pare că uneori cele mai simple lucruri sunt cele mai grele.

Să nu mă luaţi cu ”Ăsta e film, amigo…”. Cu toate că e film aşa se întâmplă şi în viaţa reală. Multor persoane le e frică să comunice. Da, aşa e… le e frică să întrebe sau poate le e ruşine. Ca să mă înţelegeţi, eu nu mă refer la problema tipului din film ci la o relaţie în general cu diferite probleme, nu pe tema satisfacerii…

Comunicarea e esenţială. Nu doar într-o relaţie iubit-iubită ci şi în relaţiile de prietenie sau în relaţiile cu familia.

Familia - în familie trebuie (e lege) să fii deschis. Părinţii sunt singurii în care poţi să ai încredere deplină, pentru că spre deosebire de prieteni, aceştia nu or să te lase la greu niciodată (mai sunt şi familii destrămate, dar eu vorbesc în general). În plus, cu toate că generaţia părinţilor noştri era diferită faţă de cea prezentă, totuşi au ceva experienţă din viaţă, de zile grele, de căzături şi multe altele.

Când ai o dilemă, o întrebare fără răspuns, o problemă, o greşeală… comunică-le şi lor (părinţilor) pentru că ei pot să te ajute, să te îndrume. Părinţii te pot ajuta în multe perspective, moral, dar şi financiar, cu toate că majoritatea nu vor să apeleze la banii părinţilor, dar măcar până te lansezi şi faci bani tu singurel… şi atunci o să-i poţi înapoi, chiar cu dobândă. Dar nici să exagerezi, să profiţi de bunătatea părinţilor, trebuie să înveţi şi tu ce e greul, pentru că o să ai şi zile proaste.

Familia întotdeauna trebuie să fie pe primul loc.

Relaţia ta – are nevoie şi ea de o comunicare deschisă. Într-o relaţia iubit-iubită comunicarea poate fi uneori grea, din partea fetelor, pentru că le e greu să spună adevărul sau aşteaptă momentul potrivit. Chestia asta mi se pare total absurdă. Dacă nu există comunicare, nu există nici relaţie sau va exista, dar una scurtă.

Eu fiind un puşti în vârstă de 17 ani, nu prea pot să vorbesc despre căsătorie, dar am văzut şi cuplu căsătorit care abia comunicau. Eu mă refer în principiu pe relaţiile dinaintea căsătoriei. Şi oricum relaţile ”de liceu” sunt (majoritatea) cu un scop (al băieţilor), dar există şi excepţii, din care fac şi eu parte.

Prietenii – ăştia i-am pus la sfârşit pentru că nu prea îs curios de ei, de fapt nici nu ştiu de ce i-am trecut… E ok să fii comunicativ şi cu ei, de ce nu? Dar să nu prea prinzi încredere în ei şi ai grijă ce le comunici. Comunică în aşa fel încât să nu îi deranjezi. Spune-i că îţi place cum e îmbrăcat, chiar dacă e îmbrăcat ca un papagal, spune-i că tipa aia i-a făcut cu ochiu, chiar dacă ţi-a făcut ţie.

Spune-le ce vor să audă, cu toate că nu e bine şi ar trebui să le spui adevăruri, astfel ei să se reprofileze, să se îmbunătăţească în anumite privinţe, dar dacă le spui asta, ai şanse mari să te alegi cu noi duşmani şi să fii catalogat ca o persoană fiţoasă, încrezută, şhukar sau alte însuşuri, care de fapt sunt atribuite lor.

Prietenii cred că sunt singura excepţia din categoria ”spune-i ce trebe să audă, nu ce vrea să audă”.

Comunicarea adevărului – dacă comunicăm cu cineva, trebuie totuşi să spunem adevărul, să fim sinceri… chestia asta e esenţială, doar că lumea o percepe ca pe un lucru rău. Trebuie să spunem persoanele din jur ce ne deranjează. Ştiu, e greu, poate fi interpretat drept o răutate, invidie, etc, dar trebuie să ştii cum să-i explici. Nu vezi unul pe stradă cu pantaloni din ăia strâmţi şi te duci la el şi îi zici ”Frate, pari foarte gay în pantalonii ăia…”.

Mă refer la cei pe care-i cunoşti… oferă-le părerea ta, argumentează, află şi tu părerea lor şi poate ajunge-ţi la o hotărâre, la o concluzie, care să convină ambelor părţi. E posibil ca la început să te fi înşelat, dar măcar ai spus ce părere ai, ai încercat să ajuţi… sunt persoane care acceptă acest lucru pozitiv şi îţi mulţumesc că le-ai deschis ochii, i-ai adus la realitate…

Acei oameni care te vor îndepărta după aceea, lasă-i… să facă ce vor, pentru că la un moment dat îşi vor da seama că tu ai încercat să-i ajuţi şi vor regreta.

Dacă vrei să-i spui ceva, nu ezita, spune-i. Ştiu că aştepţi momentul potrivit sau aştepţi să te întrebe, dar cel mai bine e ca atunci când prinzi un moment de tăcere să-i zici ”Uite… ştii… vreau să-ţi zic ceva…”. Fie că e ceva rău, fie că e bun, dar ştii că trebuie să-l spui, nu văd de ce să taci… Ai greşit? Vrei să-i spui ce simţi? Vrei să-i dai un sfat? Să-l îndrumi? Spune-i!

Atâta timp cât ştii că ceea ce tu faci e ceva normal, corect mai pe scurt e ceva de bine, totul o să fie în regulă.

Care este părerea voastră? Comunicarea e esenţială? Cred că am scris eu cam toate variantele şi voi nu aveţi ce să mai comentaţi, dar accept şi o aprobare sau negare a lucrurilor care le-am scris mai sus.