Şi până la urmă totul are o limită, zice Alle (o tovarăşă). Oricât de frumos ţi-ai imagina ca va fi după reuşită, trebuie să te gândeşti dacă efortul şi sacrificiile (dacă este cazul şi de obicei e cazul…) merită cu adevărat. Pentru că de obicei ca să câştigi pe o parte, trebuie să pierzi în altă parte, nu e ceva bătut în cuie, dar într-un mod involuntar se întâmplă… aşadar trebuie luată în considerare balanţa şi căutat un echilibru sau cea mai bună cale de urmat.

Chestia asta cu căutat un echilibru sau drumul cel bun are loc de obicei când e vorba de o carieră, dar când e vorba de de o persoană? Credeţi că e la fel? Credeţi că atunci se va mai lua în considerare gândirea raţională? Adică să-ţi respecţi anumite principe pe care ţi le-ai impus sau mai bine zis, credeţi că, creierul va fi cel ce vă va îndruma? Şi vorba aia, dacă nu e creierul, atunci e inima… şi din câte ştiu eu inima nu renunţă!

Iar cei ce zic că mai trebuie să ascultăm şi creierul… spuneţi-mi, voi când l-aţi ascultat ultima oară? Numa’ întreb.

Unul şi cel mai important este faptul că adevăraţii prieteni, virtuali, adică cititorii şi comentatorii blogului îşi fac apariţia chiar şi atunci când tu eşti absent pe o perioadă îndelungată şi cel mai important te vor motiva sau cel puţin vor încerca… te vor ajuta să te ridici şi să revi pe câmpul de luptă blogosferic.

Printre aceste persoane se numără Zina, persoana care a insitat cel mai mult să revin, să scriu şi totodată persoana care şi-a făcut cele mai multe griji cu privire la dispariţia articolelor mele… lucru care-l apreciez foarte mult şi pentru care o respect şi bineînţeles îi mulţumesc de susţinere. Sper ca pe viitor să n-o mai dezamăgesc, atât pe ea, cât şi pe ceilalţi cititori ai blogului care de asemenea s-au întrebat de ce nu mai scriu.

Am mai învăţat multe, dar nu toate au legătură cu blogul şi lucrurile legate de el. Important este că acum mă consider pregătit pentru a relua activitatea din online, fiindcă am scăpat de toate celalalte preocupări şi probleme, iar dacă nu am scăpat eu de ele, au scăpat ele de mine.

Recunosc că mi-e ciudă fiindcă n-am mai scris şi am avut alte preocupări cu care n-am ajuns niciunde într-un final. Nu e prima oară când se întâmplă să absentez câteva luni, doar că de data asta fost diferit:  inspiraţia şi atenţia s-au îndreptat către altceva, iar blogul a rămas uitat… însă nu pentru totdeauna.

Back to blogging!

Una dintre cele mai eficiente metode, de a trece peste orice moment nasol din viaţa, ţine de timp… dacă reuşeşti să-ţi concepi un program mai aglomerat e foarte bine (depinde din ce punct îl priveşti). Fiindcă atunci când ai multe de făcut în fiecare zi, nu mai eşti atât de concentrat pe problemele tale, nu ai timp să îţi mai baţi atât de mult capul. Timpul liber în momente deprimate poate fi foarte fatal…

O altă metodă, foarte eficientă, care merge foarte bine cu cea de care v-am zis anterior, este socializarea. Mai ales pentru deprimările din dragoste (sau afecţiune) şi dramatizările în urma unei despărţiri (sau alte situaţii asemănătoare). Faptul că ai câţiva prieteni alături de tine te ajută foarte mult, ai cui să povesteşti, te eliberezi şi în acelaşi timp ceri nişte păreri şi chiar dacă nu ceri, tot vei primi şi acestea te vor ajuta.

Nu vei realiza pe moment, dar după ce vei asculta vei constata că ţi-au prins bine, fiindcă atunci când eşti deprimat, nu gândeşti prea pozitiv, lucru ce stă în firea omului, iar un pic de socializare te poate scoate din gaura plină de depresii… chiar dacă acea socializare nu e pe tema deprimărilor tale, tot te va ajuta, fiindcă te va face să uiţi pentru un timp de probleme, ba chiar să te simţi bine şi nu vei mai fi aşa concentrat (involuntar) pe necazurile tale. Iar atunci când te simţi bine începi să gândeşti pozitiv, priveşti partea bună a situaţiei şi chiar dacă nu există una, o concepi.

Aşadar viata nu e de căcat, doar unele momente din ea sunt, iar acestea pot apărea din senin sau pot fi create chiar de noi. Bineînţeles că nimeni nu le vrea, dar ele fac parte din viaţa pe care o trăim şi trebuie să înaintăm, atunci când ne lovim de ele. Secretul este să te simţi bine, iar dacă nu poţi de unul singur, atunci apelează la prieteni sau familie. :)

Cum treci peste momentele grele din viaţă? Te afectează? Cum?

Ideea e că toţi putem face un pas în faţă, dar nu toţi îl putem face aşa cum trebuie! Da, e bine să-ncerci, te motivează mama, tata, rudele, prietenii, vânzătoarea de la colţ, până şi cea care mătură scara, doar că sa nu ajungi ca ea… chiar dacă ei nu cred că tu eşti capabil de acest lucru, aşa e frumos, să te motiveze, să te încurajeze… eu zic că-i cel mai de căcat lucru. Iar ceea ce nu înţeleg este că dacă nici măcar tu nu crezi în el, nu crezi că va reuşi ceva, de ce să-i provoci o încredere de sine care după eşec să provoace o demoralizare greu de vindecat?

Viaţa nu-i de căcat, dar are multe momente nasoale şi nu întotdeauna reuşim să ne îndeplinim ţelurile. Fie nu vei fi capabil, fie vor apărea diverse obstacole aşa că uneori cel mai bine e să o iei pe un alt drum, mai sigur!

Adolescenţa e foarte mişto, vezi şi cunoşti multe persoane… chiar prea multe persoane, iar fiecare persoană are cel puţin doua feţe, aşadar numărul de prieteni pe care-l ai poţi să-l dublezi, lejer şi nimeni nu poate zice că ai puţini prieteni. Niciodată nu vei avea unul singur, pentru că acel, singur, prieten pe care-l ai te va trăda cel puţin o dată, iar tu atunci vei cunoaşte o altă parte a lui, poţi să-i zici chiar o altă personalitate… aşadar ai doi prieteni! De fapt, un fost prieten şi un prezent duşman, dar e ok, bă!

Am sărit de la subiect? Îmi place să fac asta mai tot timpul şi uite aşa iese un articol de 5 pagini pe care-l citesc 4 persoane cu toate ca va avea 100 de vizualizări, dar cum ziceam… e ok, bă! Să revenim la popularitate… cum intri în posesia ei? Un singur cuvânt: pupincurism! Te duci la cea mai populară persoana şi o pupi în cur până ţi se usucă buzule. (câţi dintre voi vă imaginaţi chestia asta la propriu? chiar nu aveţi imaginaţie!) Şi totuşi nu aşa vei ajunge popular! Cu toate că pare ceva simplu chiar nu-i simplu! E o strategie… sunt nişte paşi care trebuie urmaţi, cu atenţie!

Oricum faza cu pupatu în cur, rămâne valabilă! Doar că nu te poţi duce direct la regină şi s-o pupi în cur… de fapt la regină nu vei ajunge niciodată, aşa că mulţumeşte-te cu dosul masculin regal, dar ai multe cururi de pupat până la el. Trebuie să începi cu cei de rang-ul tău şi să urci treptat… Deja v-aţi făcut planul aşa-i? Lista cu cei pe care trebuie să-i pupaţi în cur, după nivelul de popularitate? Nu vreau să vă distrug entuziasmul, dar nu e de ajuns doar să pupi cururi, că aşa nu s-ar mai fi distinge gradul de popularitate dintre fiecare dintre noi… mai ales la români, pupincuriştii dracu ce suntem!

Trebuie să ai ceva special să devii popular… de fapt vă mint, poţi să devi popular şi neavând nimic special, doar că nu va fi tipul de popularitatea cu care să te mândreşti, iar din păcate acolo ajung mulţi care caută popularitate! Dacă ai bani, araţi bine, ai pacheţele de muşchi, ai prieteni populari, cânţi, dansezi şi aşa mai departe atunci ai şanse să devi popular fără să cauţi tu popularitatea… o pardon, cunosc şi persoane cu pacheţel de muşchi şi degeaba… deci aviz celor cu trasul de fiare în speranţa că vor obţine popularitate. Aşadar trebuie să ai ceva nu foarte special, e îndeajuns şi un hobby, o pasiune să te facă popular.

Însă cei care caută popularitatea n-o vor obţine, cel puţin nu pe cea bună, aşadar dacă ai ajuns la articolul astă în urma unei căutări pe google gen ”cum să devin popular” mai bine ai căuta ”cum să nu mai fiu un fraier”. La urma urmei cine nu vrea să devină popular? Cei care sunt şi probabil s-au săturat de atâta agitaţie şi vor linişte şi intimitate, dar toţi vrem să fim măcar un timp vedete.

Dar ţi-ai încălca principiile pentru asta? Ai fi în stare să te înjoseşti pentru un gram de popularitate? Sau ai prefera o imagine decentă şi respectabilă chiar dacă de puţini?

Simt că trebuie să fac ceva, ştiu că trebuie să fac ceva, însă am o reţinere, o teamă… ce teamă? De eşuare… mi-e teamă că nu va ieşi aşa cum vreau. Sunt obişnuit să nu iasă totul aşa cum plănuiesc sau cum îmi doresc, dar in aceasta privinţă nu pot să ma împac cu un eşec, chiar nu pot. Prefer să nu fac acel lucru, astfel să nu ştiu dacă ar fi fost un eşec! Şi totuşi dacă va fi aşa cum mi-am imaginat? Dar eu mi-am imaginat şi finaluri nepotrivite… dacă va fi bine şi voi răsufla uşurat? Dar dacă nu?

Sunt într-o continuă schimbare de decizii şi nu ştiu de ce… sau poate că ştiu doar că îmi place mai mult să nu ştiu. Sunt prins într-o groapă de confuzie şi nu mai dau de fund…

Ştiu ce vreau! Vreau să fie simplu… mi s-a acrit de detalii, de complicaţii, vreau să fie totul simplu! Sunt sigur că dacă ar fi totul simplu aş reuşi să-mi fac ordine în toate. Dar parcă îmi place să am astfel de feeling-uri şi totuşi parcă mă frustrează, pentru că durează prea mult. Timpul e valaros, aş vrea să-l fac cât mai semnificativ, doar că acum nu vreau decât să ma gândesc şi să visez…

Anul l-am început destul de bine în aproape toate privinţele… de ce zic aproape? Pentru că ceva lipseşte, ştiu asta! Ştiu şi ce-mi lipseşte. Păi dacă ştiu ar trebui să îmi umplu acel gol care m-ar face să mă simt complet, nu? Nu e aşa simplu… pentru că nimic nu e simplu.

Totul ar trebuii să se rezolve prin comunicare, nu? Şi totuşi de ce nu pot să vorbesc? Să zic ce vreau, când vreau?! Mie teamă… mi-e teamă pentru că omul bun se loveşte întotdeauna de alte greutăţi, alte necazuri, alte piedici şi nici bine nu se ridică că se loveşte din nou de ele. Şi ce nu înţeleg, care în acelaşi timp mă şi irită, este o altă întrebare: de ce omului, cu o însuşire opusă celui bun, îi merge mai bine? Nu e fair-play! Nu, viaţa nu e un joc, dar are anumite limite sau ar trebuii să aibă.

Am multe întrebări… sunt sigur că fiecare are un răspuns şi cu toate că am zis că uneori răspunsul este să nu cauţi un răspuns… nu pot! Mă frământă faptul că nu cunosc răspunsul. La ce? La multe întrebări, dar e de ajuns şi pentru una! Dar tot nu găsesc nici un răspuns. Mă îndrum după semne, după lucruri din jur, chestii care mă pun pe gânduri, ceea ce mă face să o iau de la început. Nu mă ajută cu nimic. Poate că nici răspunsul nu mă va ajuta şi poate că mai mult ar complica situaţia deja prezentă.

Simplitatea face viaţa mai uşoară? Nu ştiu! Şi mă îndoiesc că cineva ştie, pentru că eu în fiecare lucru văd ceva complicat şi dacă nu văd, simt că e! Acum îmi doresc într-adevăr ca totul să fie simplu, însă recunosc că m-aş plictisi foarte repede şi aş vrea să revină totul la normal. Dar vreau ca totul să fie simplu pentru un moment, atât!

p.s.: am pus şi un playlist în partea dreaptă a blogului cu 3 melodii preferate.

Schimbarea a fost una destul de accentuată, dar nu mi-a trebuit mai mult timp să mă obişnuiesc cu el. Fiindcă orice Smartphone fără net e ca şi căruţa fără cal mi-am făcut abonament la Vodafone… şi îs tare curios dacă o să-mi ajungă aceşti 500 MB pe lună.

La început am optat pentru un HTC Desire. Recunosc că întotdeauna am avut o părerea cam proastă despre Samsung pe tema telefoanelor şi de mult aveam în gând să-mi cumpăr telefon, însă în nici un caz Samsung ci aş fi optat către HTC sau către Apple cu binecunoscutul iPhone. Am avut şansa să-mi cumpăr iPhone, însă e deja ceva prea comun. Nici nu se mai miră lumea când aude de iPhone, apoi HTC Desire HD… însă nu mi-a permis buzunarul şi m-aş fi mulţumit şi cu cu modelul normal… însă după multe comparaţii după multe întrebări adresate către nea Gugăl m-am convins că Samsung Galaxy S e cea mai bună alegere.

Nu am să scriu toate facilităţile pe care le oferă acest telefon, însă vreau să subliniez câteva care mi-au atras atenţia. Dacă vreţi să vedeţi un review complet vi-l recomand pe cel de la go4it.ro.

Ecranul este cred cel mai valoros lucru la telefon, 4-inch, 480×800 pixel super-AMOLED şi este considerat cel mai bun ecran de smartphone din lume, la ora actuală. Partea nasoală e că ecranul consumă destul de mult din baterie, poate acesta fiind şi motivul pentru care baterie nu ţine mai mult de o zi de butonare… chiar mai puţin, depinde…

Camera are 5 megapixeli şi se vede destul de clar. Problema este că nu are bliţ şi nici opţiune anti-shake (are frate, greseala mea). Totuşi am făcut astăzi nişte poze mai spre seară şi se vedea destul de bine, însă când deja e noapte, nu prea ai ce să faci… un alt minus absenţa unui buton fizic, separat, care ar fi făcut utilizarea lui mult mai uşoară. Ca să zic şi un plus la camera Samsung, acela e opţiune de înregistrare HD şi de asemenea are şi o cameră pe partea din faţă pentru apeluri video.

Bateria – aşa cum am mai zis ţine foarte puţin, tot mai bine era cu 3310-ul de la nokia. În 2 ore şi 30 de minute mi-a consumat 10% fără să fac altceva decât să ma uit la baterie de vreo 3 ori. Şi între timp erau oprite toate aplicaţiile, wireless, bluetooth, 3G, satelit şi altele ce ar mai fi consumat… plus că am scăzut luminozitatea la minim. Dacă îl folosesc în continuu ţine circa 8 ore. Dacă îl folosesc ocazional (ceea ce e cam greu) poţi ajunge şi la două zile… dar trebuie să-l foloseşti foarte puţin ca să te ţină atât.

Alte detalii - e foarte uşor, cântărind doar 119 grame. Cu toate că nu mi-a plăcut prea mult touchscreen-ul, acesta răspunde foarte bine şi m-am obişnuit, plus că-mi place că vibrează la fiecare atingere, însă am dezactivat opţiune fiindcă consumă şi aia destul din baterie…

Stăpânesc telefonul de circa 10 zile şi îl consider, ca mulţi alţi, mai bun ca iPhone 4. Cel puţin din perspectiva mea şi a nevoilor mele. Aşadar acu mi-am extins activitatea din online şi pe telefon şi voi fi mai activ pe twitter. Şi o întrebare de final… mulţi apreciază acest telefon şi spun că e mult mai bun în comparaţie cu iPhone 4, aşadar:

Samsung i900 Galaxy S sau iPhone 4 ?

Eu îi zic camera secretă a creierului meu. Cameră în care nici măcar eu nu am acces, fapt care mă frustrează la maxim, fiindcă sunt sigur că acolo se ascund multe lucruri care ar schimba multe la mine. Nu ştiu dacă în bine sau rău… cert e că mi-ar dispărea curiozitatea dacă aş afla.

Ce este subconştientul? Asemeni conştientului este o parte a minţii noastre. O parte pe care nu o cunoaştem sau nu suntem conştienţi de ea. Totuşi uneori putem avea acces la subconştient, asemeni întâmplărilor visate înainte de a se întâmpla. Eu tind să cred că subconştientul este acea parte a creierului care nu este folosită, fiindcă ştiinţa spune că omul îşi foloseşte doar 10% din creier. Acel 90% este cumva subconştientul? Specialişti zic că dacă am folosi creierul 100% am dobândi puteri supranaturale şi uite aşa revin din nou la articolul în care vă ziceam că putem visa viitorul. Mi-e mi s-a întâmplat. Deci e posibil să fie adevărat, iar subconştientul meu îmi tot şopteşte ceva, însă nu aud decât ”adevărat”.

De ce subconştient? Ok, înţeleg că e mai adânc, e ascuns, dar de ce această denumire? Dacă o luăm logic pare a fi mult mai conştient decât partea conştientă a minţii noastre. Fiind partea a creierului care lucrează non-stop, primeşte informaţii, stochează informaţii ce sunt sau nu importante pentru tine, fără să realizezi…

Totuşi ce impact poate avea subconştientul asupra noastră? Din moment ce nu ştim ce face el şi ce este în acesta… impactul ar fi zero, însă situaţia nu aşa, iar imapactul pe care-l are asupra vieţii noastre poate fi unul mai mare decât ne-am fi gândit, însă noi nu suntem conştienţi de asta. Acesta are în componenţa sa informaţii, gânduri şi multe altele pe care noi probabil le-am considerat neimportante sau neplăcute, astfel le-am ignorat, tot odată în subconştient găsim şi adevăruri sau sentimente pe care noi le ascundem într-un mod indirect şi ne minţim pe noi înşine fără să vrem. Ştiţi vorba aia ”În subconştientul tău ştii că e aşa!” vorbă de-a dreptul idioată, că din moment ce tu nu ştii ce ai acolo, o fi având el cheia către camera ta secretă?

Aşadar ce este subconştientul? Ce impact are asupra ta?

Am văzut serialul format HD şi m-a enervat la culme să văd atâta sânge. De la o simplă tăietură ecranul era în proporţie de 90% sânge şi ce era şi mai mişto era faptul că se ridica şi continua liniştit lupta. S-o fi vindecat sau o fi uitat că-i rănit… Serios, chiar e exagerat efectul ăla de sânge şi se observă că e efect de doi bani. În schimb mi-au plăcut luptele şi coregrafia şi acel efect de slow-motion care apărea destul de des.

Era vorba că luna asta vom vedea ceva continuare, însă fără Andy Whitfield, cel care îl juca pe Spartacus, fiindcă are cancer… aşa e sau am înţeles eu greşit?

Să-nţeleg că în continuare aceşti gladiatori se vor unii şi vor năpustii asupra Romei?

Nu am planuri foarte mari sau aşteptări pentru anul care ne va bate la uşă în câteva ore. Vreau să mă implic mai mult pe partea online, mai ales că de miercuri butonez în continuu un Samsung Galaxy S (despre care voi scrie în curând) şi mă veţi vedea mai des pe twitter de acuma. Pe lângă acest lucru mai vreau ca anul viitor să fie mult mai semnificativ, mai ales că în primăvară voi afla cum e să fi major…. iar restul le ţin pentru mine. Nu-i bine să-ţi faci prea multe planuri şi să fi prea optimist, cel puţin pentru mine, că de cele mai multe ori nu a ieşit aşa cum mi-am propus, aşa că să trăim şi vedem.

Cu toate că nu am înţeles urarea asta vreodată (de revelion), vă zic de pe acum La mulţi ani! Să aveţi un an aşa cum vreţi voi, cu împliniri şi sănătate, cu trafic şi comentarii, cu mulţi prieteni (pe facebook şi twitter) şi de toate!
Să ne auzim cu bine şi la anul! La mulţi ani!