Da… azi voi discuta despre desenele animate la care ne holbam toată ziua. Când eram mic ai mei mergeau la lucru, iar eu stăteam cuminte la televizor şi mă uitam la desene.

Cu ce m-a ajutat pe mine faptul că m-am uitat la desene?

Am învăţat engleza! Pentru că înainte şi mai precis acu 8-9 ani nu erau traduse desenele animate. Unele da, dar eu obişnuiam să mă uit doar pe Cartoon Network.

În primul rând Cartoon Network era canalul meu preferat. Numai acolo mă uitam la desene. Nu era fox kids înainte sau minimax…

Desenul preferat…

Tom şi Jerry… sincer cui nu i-a plăcut desenele alea? Roluriile principale erau ocupate de un motan şi un şoricel, care se certau, se băteau, se fugăream, se împăcau, etc. Apoi mai intervenea şi alte personaje secundare…

Desenele au început să îşi piardă farmecul atunci când creatorii nu mai aveau idei! Până la urmă s-au scos filme animate în care Tom şi Jerry aveau deja voce şi tot aşa era cât mai dezvoltată povestea desenului.

Până şi acuma mă amuză aceste desene, chiar dacă le-am văzut de n ori! Pornesc televizorul şi las pe cartoon… :)

Despre desenul ce v-am vorbit mai sus… Tom şi Jerry e ceva clasic, primul desen de succes! Apoi a început să îmi placă Petter Pan.

Asta când am mai crescut.

Deja era vorba de copilărie, viaţă.

Desenul care îşi porneşte povestea prin plecarea unor copii de la oraş, cu un băiat rămas orfan, în Ţara de Nicăieri. Copii dorinduşi să nu facă altceva decât să se distreze! Aici în Ţara de Nicăieri timpul este oprit. Copii numai cresc şi rămân la vârsta pe care o au.

Pe parcursul desenului povestea începe să ia o întorsătură neaşteptată. Wendy, fata cea mai mare… se îndrăgosteşte de Petter şi îi consideră pe ceilalţi copiii ei. Ea fiind ca o mamă pentru ei.

Ca în orice poveste este şi un personaj negativ, rău. Hook şi tovarăşii lui piraţii care locuiesc pe o corabie încearcă să-l prindă pe Petter, dar el de fiecare dată scapă.

Aceste două desene sunt preferatele mele! Mă rog, au fost…. deoarece numai am timp să mă uit la desene.

Desenele animate au un rol foarte important în viaţa unui copil, pentru că el ce vede acolo imită în viaţa reală. Iar dacă desenele sunt ceva ce copilul ar avea de învăţat din temă e foarte bine.

Da articol participă la concursul organizat de desenele-copilăriei.net

Aş vrea să discut unpic şi ceva despre acest site.

Pot spune că este o idee unică!!! Nimeni nu s-a mai gândit să facă un astfel de site sau cel puţin eu nu am mai văzut pe alte site-uri.

Mă refer la ideea a putea vedea episoduriile cu desenul tău preferat din copilărie online, când vrei tu.

Să nu te laşi de acest proiect… :)

Şi aş avea un sfat pentru administratorul concursului:

Câştigătorul ar trebuii să fie normal ales de tine, pentru că tu şti cel mai bine cine e câştigătorul, pentru că prin poll se va apela la diverse metode ilegale din punct de vedere al concursului. O să pună lumea să dea vot…

E doar un sfat. :)

Şi care e desenul vostru preferat?

Săptămţna trecută Mark şi-a ţinut ultimul spectacol. A murit de bătrâneţe. A fost singurul delfin din România şi un delfin superb, gata să aducă un zâmbet pe faţa tuturor.

Am participat acu 2 ani la un spectacol la Delfinariu. A fost minunat. Am filmat câteva trucuri de-a lu Mark şi am decis să le pun pe youtube.

Mark va rămâne în continuare în inimiile noastre.

E întrebarea ce mi-a adresat-o Alin în reportajul lui. Chiar dacă unii dintre voi aţi citit la el pe blog am să public şi aici întâmplarea.

Totul a început într-o dimineaţa prin clasa a 2-a… nu aveam internet şi nici calculator cred… numai ţin minte, fapt care mă făcea să merg la netcafe, care era foarte aproape de mine şi era ora 9 dimineaţa. Eram vreo 4-5 inşi, unul mai mare şi mai ”CIUMEG” se ia de restu şi începe să îi împingă peste gardul pe care stăteau… şi vine şi la mine… a încercat dar m-am opus şi i-am tras câţiva pumni după care am luat-o la sănătoasa. El fiind cu un an mai mare ca mine fugea şi mai repede… fapt care m-a făcut să o iau pe stradă pe lângă maşini… eram la 5 centimentri de maşinile parcate lângă trotuar… şi când mă întorc să ma uit în spate apare o maşină care mă rade la tibie la piciorul stâng cu bara din faţa lateral! După ce m-am rotogolit vreo 3 metri m-am ridicat şi am vrut să plec (piciorul fiind încă amorţit nu am simţit nimic), când mă ridic, pic şi mă ia durerea şi plânsu’… era O FEMEIE LA VOLAN… cică a vrut să ocolească o groapă… şi a dat în mine… eu fiind foarte aproape de maşina parcată lângă trotuar, nici nu mă gândeam că mă ia vreo maşină. PRIMUL LUCRU care l-a făcut femeia a fost să mă întrebe dacă vreau să mă duc acasă sau la spital… eu vroiam acasă, naiv, eram clasa a 2-a nu ştiam că era grav… după care mă ia, mă pune în maşină şi mă duce la spital… ea fiind o fostă asistentă la spitalul de copii… pe drum mă uit la tibie… osul crăpat şi ieşit afară unpic… mai era şi duminica şi era cam gol la spital… m-a pus pe masă şi mia făcut anestezie în timpul acesta au venit şi poliţişti care mi-au pus întrebări, unde stau, nr. de tel, etc. Apoi mă trezesc pe masa de operaţii cu toată familia în jurul meu! Mama, tata, mătuşi, unchi, etc :))

Apoi adorm şi mă trezesc în pat la spital… nu ştiam ce păţisem pe moment… cam asta e. Am stat 2 luni în spital şi o lună cu piciorul în ghips timp de 3 luni! După care a urmat luni de refacere…

Azi o să vă vorbesc despre un lucru foarte obişnuit la băieţii şmecheraşi şi anume: MINCIUNA… Unii, şi cunosc mulţi, bag minciuni în favoarea lor, ca ei să pară ”vedete” pe lângă ceilalţi… Bine, hai  vrei să minţi, dar fă-o cu simţire…

Mi-aduc aminte de unu care zicea că merge cu cei mai bazaţi din Timişoara la ciordit în Italia sau numai ştiu unde… şi se întoarce cu Meleul şi îi dă cu 200 pe autostradă… Sau altu că în curba de la Şag (cei din Timişoara ştiu despre ce e vorba, iar restu, e doar o curbă) şi-a văzut numărul de înmatriculare din spate în oglindă =)) asta e cea mai tare…

Degeaba ziceţi, că au zis în glumă oamenii…  vă asigur că ei au zis-o cu seriozitate… crezând că noi luăm botul… În fine, e o mare diferenţă între glumă şi minciună, gluma fiind ”gustată” cu plăcere sau în unele cazuri cu neplăcere, pe când minciuna este un lucru pe care-l faci în aşa fel să devi tu în centrul atenţiei… Că tot veni vorba şi de glumă, nu toţi ştiu să facă glume pe gustul tuturor sau să se mai oprească… fapt care duce la ”probleme” între prieteni. Cel puţin eu am fost afectat din cauza unor glume din partea prietenilor… şi ca să ştiţi nu mă clasific printre cei care nu gustă glumele…

Dacă cerul ar fi de un alb stralucitor, ca şi atunci când cineva te pozează cu bliţ? Eu am păţit-o când eram un prichindel… în spatele blocului la un fotbal de zile mari. Şi-a început încet să cadă câte-un strop… cu gândul că ultimul strop îşi va face apariţia în curând, noi am continuat meciul nostru.

La un moment dat, într-o linişte deplină, într-o fracţiune de secundă, cerul s-a făcut de un alb strălucitor şi totul a asurzit, după care a urmat vestitul tunet, care ne-a făcut pe toţi să o luăm la sănătoasa… fapt care m-a făcut să uit că eu venisem cu o bicicleta…

Deja eu ajunsesem în scară când mi-am adus aminte. Mission Imposible… recuperarea bicicletei. Când am ajuns înapoi cu tot cu bicicletă am răsuflat uşurat, că am ajuns în scară. Dacă nu ar fi urmat acel tunet care ne-a speriat pe toţi şi ne-a făcut să amânăm meciu pe altă zi, am fi continuat.

Voi ce aţi fi făcut în locul meu şi al celorlalţi?

P.S: Acuma plouă, tună şi fulgeră, fapt care mi-a adus aminte de întâmplare.

Am dat zilele astea peste un tricou cu Ronaldinho… Mi-am adus aminte de vremea când toţi erau înebuniţi după el. La fiecare colţ de stradă vedeam pe cineva cu mingea care încerca scheme de-a lui. Era nebunie… Ronaldinho în sus, Ronaldinho în jos…

Aaa şi să nu uit, toţi îşi schimbau numele. De la Daniel la Danielinho, de la Mircea la Mirciulinho şi aşa mai departe… poate o să ziceţi că şi eu tot aşa am făcut, dar nu… Era înainte un fotbalist la AC MILAN, pe nume Serginho… prima oară când am auzit numele mi-a plăcut şi l-am folosit ca pe un nickname… nu l-am ales că juca bine şi nici ca să am şi eu un NUME-inho, nici nu ştiam de Ronaldinte pe atunci…

Mergeai în piaţă să îţi iei un tricou, numai Ronaldinho, adică nu se putea să fie vreo tarabă fără acest renumit fotbalist… Dar acuma nu am mai observat această obsesie… şi mă gândeam s-o fi terminat vremea de copiat pe Ronaldinho?

Concurs organizat de VisUrat ?i Time24.

Trebuie să scriu un articol cu tema ”De ce aş face cadou acest ceas cuiva”. Cu această ocazie voi scrie şi eu primul articol despre tatăl meu, pentru că lui vreau să-i dăruiesc acest ceas.

De când îl cunosc, eu am fost primul întotdeauna pentru el… El mi-a oferit tot ce am vrut. Tata e din jud. Iaşi, Paşcani… a avut o copilărie grea… Poate unii dintre voi ştiţi cum e la ţară, te trezeşti dimineaţa şi te duci la muncă, te duci cu vacile, oile la păscut… apoi la muncă, la sapă, în grădină… apoi la şcoală, dacă mai apucai, iar şcoala era foarte diferită pe atunci… bunicul meu fiind pădurar mai ducea o căruţă de lemne şi îl trecea…

Este foarte interesat de mine, vrea ca să ajung cineva în viaţă, de aceea îl interesează şcoala pe care o fac… El doreşte să am p viaţa mai bună.

Fiecare notă mare îl face tot mai mândru. El fiind şofer la R.A.T.T are un salar modest, a vrut chiar să lucreze pe TIR în străinătate, dar nu s-a mai dus, pentru că astfel nu ne mai vedea pe mine şi pe mama şi ar fi schimbat foarte mult relaţia noastră de familie…

Când am vrut calculator, a făcut tot posibilul să îmi cumpere, primul telefon nokia 3310, a fost al lui şi mi l-a dat mie, ca să afle mereu unde sunt… mi-a făcut camera aşa cum avrut, alb-violet, şi lista continuă…

După cum îmi zicea şi el: ”Nu te pun la muncă, fac tot posibilul să primeşti tot ce vrei, dar şcoala să fie şcoală.”

Ceasul acesta ar fi un semn de mulţumire pentru tot ce mi-a f?cut. Chiar dacă nu câştig nu contează, nu prin obiecte îi dovedesc că îl iubesc şi că ţin la el, ci prin fapte… Doh, că deja îmi dau lacrimiile. Mă bucur că am scris în sfârşit un articol despre tatăl meu.