Aş zice că amintirile cu o istorie dureroasă, sentimental vorbind, ar trebui ascunse, însă atâta timp cât au legătură cu acele amintiri plăcute, care nasc în tine fiori caracteristici întâmplărilor din trecut… nu ai cum să scapi, să ascunzi nici o amintire, fie că e plăcută sau ba.

Acea legătură între amintiri plăcute şi nu prea plăcute se regăseşte deseori la o persoană. Aducându-ţi aminte de o persoană, de câteva momente plăcute alături de ea, îţi vei aduce, inevitabil, aminte şi de ce acele momente de neuitat s-au terminat. Asta ar însemna că până şi amintirile plăcute sunt în acelaşi timp neplăcute, nu?

O amintire nu poate fi uitată sau ascunsă… şi cu atât mai puţin o persoană. Mai ales dacă acea persoană a avut un impact accentuat la persoana ta, indiferent că ţi-e rudă, prieten… sau iubită.

Poze, cadouri  sau o simplă întâlnire întâmplătoare îţi vor deschide sertarul de amintiri. O simplă amintire precum momentul în care o sărutai e capabilă să nască în tine sentimente şi fiori identici momentului din trecut.

Ce faci cu amintirile neplăcute?

…se legănau, pe o pânză de păianjen şi pentru că, nu se rupea, au mai chemat un elefant pe ea.

Duminică am ajuns acasă şi chiar îmi pare rău. A fost cea mai mişto excursie în care am fost şi chiar regret că s-a terminat. O săptămână tot nu ne-a ajuns. La început nici nu mă gândeam că o să fie aşa de fain, pentru că, cu toate că eram toţi din şcoală, eram câţiva din fiecare clasă şi nu erau legături foarte strânse… la început, zic, că la întoarcere eram tovarăşi din copilărie.

Cele trei doamne profesoare care ne-au însoţit şi care au coordonat workshop-ul sunt ză best! Nu are rost să mai zic de ce şi nici nu e bine să public, dar cei care am fost, ştim noi. Abia aştept următoarea excursie şi vreau din tot sufletul să fie la fel: acelaşi grup, aceleaşi profesoare (cele 3 care au venit cu noi de la început, excludem pe cele care au venit pe parcurs) şi vom face noi să fie aceeasi atmosferă, chiar una şi mai bună, zic.

Şi totuşi am dus dorul de ceva de acasă şi anume presiunea de la duş şi capacul de la W.C. Fiind 30 de persoane majoritatea făceam duş cam în acelaşi timp şi presiunea era foarte slabă, chiar deloc şi mă săturasem să tot ies cu spumă pe mine de la duş. Iar despre capac… a fost un chin! Era capac de-ăla ce nu sătatea ridicat şi trebuia să-l ţi cu mână… pentru băieţi e cam nasol. Cred că ăştia mi-or citit articolul şi de-al dracu mi-au dat camera aia.

Aş vrea să povestesc, să scriu toate întâmplările, dar cred că mi-ar mai lua o săptămână să termin. Asta da experienţă unică. Nu cred că a fost cineva care să nu se fi distrat. Am cam rupt legătura cu mediul online, pentru că nu prea am avut timp, dar nici chef şi a fost mai relax. Şi totul moca!

Aşa… unde rămăsesem? Aaa, da. 301 elefanţi…

Bun, distracţia trebuie combinată cu munca, fiindcă până la urmă ideea plecării a venit cu obiectivul de a merge la un workshop, dar îs curios câţi dintre cei care mergem s-au gândit până acuma la ce trebuie să facem şi câţi s-au gândit la piscina aia mişto de la hanul în care ne cazăm.

Până la urmă nu să vă zic unde merg eu e scopul articolului, ci să vă explic un fenomen pe care eu nu pot să-l înţeleg. Acest proiect la care participăm toate clasele de a XI-a este sponsorizat de Uniunea Europeană, în concluzie totul este gratis. Ai nevoie doar de ceva bani de buzunar, atât. Iar la prima întâlnire de a dezbate această plecare şi de a completa actele necesare, am fost prezenţi 15 persoane, din numărul maxim de 30 de locuri disponibile.

Am dat şi telefoane, invitaţii speciale pentru persoane, că ne gândeam ca poate n-or fi aflat, dar pur şi simplu nu vroiau să vină. Probabil au rămas traumatizaţi de la atâta muncă din decursul anului şcolar la acest proiect, muncă pe care nici măcar nu au depus-o ei.

Inițial articolul trebuia să-l public înainte de a pleca, dar nu prea am avut timp și într-un final am ajuns. Deci până acuma s-au întâmplat atâtea… și e destul de mișto, ca să nu mai zic că primul lucru pe care-l visam toți pe drum a fost piscina și cu toate că vremea a fost în defavoarea noastră, primul lucru a fost să testăm piscina.

Pentru că mă uit la multe filme şi dacă mă tot uit hai să nu fie degeaba… iar filmele te influenţează, pentru că la vârsta adolescenţei eşti cel mai uşor de influenţat sau manipulat (cu toate că sună prea urât).

Viaţa bate filmul, da, dar adolescenţa e cunoscută ca având cei mai frumoşi ani din viaţă, pentru că la vârsta asta nu ştim cu adevărat ce e greul, ne place să visăm şi nimic nu ne împiedică de la sportu’ ăsta (dacă ar fi să şi slăbim visând, ar fi mişto), cu toate că visăm mult prea înainte de prezent. Când eşti tânăr visezi la chestii seriose (job, familie, carieră), iar când eşti adult visezi la clipele în care nimic nu-ţi stătea în cale şi nu aveai griji. Trăim clipa, dar într-un mod involuntar ne gândim şi la cum va arăta viaţa noastră peste câţiva ani şi ne facem şi planuri inevitabil.

Am cam deviat de la subiect, de fapt nici nu l-am început, dar am vrut să punctez câteva aspecte din adolescenţă pentru că au o mare legătură cu dramatizarea. De ce? Cu toate că nu ştiu cum e peste ani, tind să cred că în perioada adolescenţei, sentimentele, afecţiunile şi emoţiile sunt mai profunde, mai accentuate. Apoi, peste ani, începi să capeţi experienţă, să te căleşti şi lucrurile care înainte te afectau destul de tare, nu mai au nici un efect asupra ta.

Dragostea… e principalul motiv pentru care tinerii adolescenţi dramatizează. Nu ştiu de ce, dar acest cuvânt, dramatizare, mă deranjează… simt că ceva e în neregulă cu el, simt că are o parte de minciună, dar nu ştiu exact în ce sens. Suntem conştienţi că relaţia va avea un sfârşit, ştii că nu va fi ceva serios, nu va duce până la căsătorie, e prea devreme pentru astfel de gânduri… ok, visăm, dar nu punem în practică. E visul care vrem să se împlinească dar nu prea nu acum… deci tu toate că ştii că va merge ceva prost, vrei să încerci!

Creierul ne spune că se va termina cândva, ba chiar ne consolează şi ne determină să trecem foarte uşor peste, dar aşa cum viaţa bate filmu, inima bate tot. În orice situaţie are şi ea ceva de zis… şi de obicei e altceva decât ceea ce-ţi spune creierul… şi din păcate are o influenţă mult mai mare.

Mai există şi acel tip de dramatizare falsă prin care de fapt ne exprimăm sentimentele (afecţiunea) şi în loc să ne fie apreciată este catalogată (mai degrabă confundată) ca fiind dramatizare. Dacă îţi dezvălui emoţiile nu înseamnă că dramatizezi. Da, sună dramatic, dar asta e cu totul altceva fiindcă de multe ori lucrurile sunt interpretate greşit.

Un alt exemplu de dramatizare falsă e atunci când vrei ca celuilalt să i se facă milă de tine şi asta nu zic strict în cazul cuplurilor… poate fi şi în alte relaţii: de prietenie sau familie. Spre exemplu când dramatizezi fiindcă ai greşit, iar persoana dacă e mai sufletească şi slabă la inimă te va ierta repede şi tu scapi cu basma curată. Aşadar dramatizarea poate fi folosită şi ca o armă! Cum ziceam adineaori, lucrurile nu sunt întotdeauna cum par, aşa că aveţi grijă…

Dramatizarea poate fi şi un punct slab, iar dacă le arăţi asta duşmanilor nu vor ezita să se folosească de sentimentele tale. Da, am zis că dramatizarea poate fi o armă, dar nu am zis pentru cine! Aşadar poate fi atât pentru tine, cât şi pentru duşmanii tăi!

Îţi place să dramtizezi sau nu o faci intenţionat?

Încă am multă treabă, chiar esențialul nu e gata și lucru de zori pe tren, mă rog… încerc. Dar mă distrag anumite activități precum fazanul, cărțile și vorbăria. Doar nu degeaba sunt un fan al socializării. Activitatea pe blog… praf, la fel și pe reader, twitter și facebook. Anul ăsta nu știu ce și cum voi face, însă din ianuarie, exceptând școala voi avea destul timp liber. We will see!

Well… ne mai vedem pe blog. Voi mai scrie câte ceva, fiindcă e prima oară când merg la București și sunt curios dacă e într-adevăr așa de nasol în orașul ăsta… cel mai probabil voi scrie pe tren când mă voi întoarce. Dacă dorește careva să vină să ne vadă la târg veniți la liceul Costin Kiritescu (parcă) din sectorul 5, București evident!

Câteva opinii cu privire la oraș? Ce ziceți o să-mi placă sau nu?

ps: cum pot să lipesc polistirenul pe un panou?

Prietenul de grădiniţă – e acel prichindel cu care faci lipsa mare la oliţă. Vorbiţi numai de Ben 10 şi Scooby Doo, fiindcă Tom şi Jerry e prea old (by my little cousin). El e tovarăşul cu care îţi împarţi jucăriile şi în acelaşi timp cel căruia i le furi. Păi dacă are maşinuţa ta preferata, ce vină ai tu, nu? El îi prietenul de grădiniţă, o prietenie care durează pân’ la sfârşitul grădiniţei sau până te uşurezi în patul lui…

Prietenul de gimnaziu – el e cel cu care faci schimb de acţibilduri până în clasa a 5-a. E cel cu care îţi împarţi fiecare chestie cumpărată de la magazin, doar sunteţi prieteni, right? E cel cu care faci schimb din colecţia ta de tatuaje cipicao. Cu el te întreci la care face cel mai frumos desen cu urină pe peretele blocului şi cu el suni pe la interfoane, doar de fun. E cel cu care asculţi manele în drum spre casă sau paraziţii la colţ de şcoală. Împreună vă hobaţi la domnişoare (asta deja dupa clasa a 5-a)… şi tot alături de el oftezi fiindcă n-ai şi tu un bmw să tragă una de vârsta ta la tine. Relaţia de prietenie durează până când nu-i faci şi lui o temă sau nu-i dai împrumut 2 lei.

Prietenul de liceu – aici nu-i doar unu… îs mai mulţi de obicei, dar să luăm doar unul, ză bff. El e tovarăşul tău de suferinţă, alături de care te scarpini la ouă şi vorbeşti doar de sex. E cel care-şi spune fanteziile de dinainte de culcare, cu tipa din clasa de alături. El e şhukarul care-ţi zice că s-a lins cu 3 aseară şi că ar fi făcut-o cu ele, dar n-avea prezervativ şi nu s-a riscat… şi oricum o făcuse deja cu alta şi nu mai avea chef aşa că le-a rezervat pe mâine, dar nu le împarte cu tine. Tot el e cel care te ajută la teste, uitându-se la tine în lucrare să te corecteze unde ai greşit. Să nu uităm de suportul financiar, atunci când îţi cere 10 lei împrumut până mâine, iar mâine zice că ţii aduce în următoarea zi şi tot aşa… el e tipul care vine cu tine când ai probleme, doar că întârzie…. de tot. Alături de el tragi primul fum şi împreună faceţi chetă pentru bani de ţigări.

Prietenul de facultă – el e cel care te cheamă la o bere pe banii lui, doar că şi-a uitat portofelul acasă, aşa că plăteşti tu până ajunge acasă. Cam atât ştiu aici… pe la facultate cam toţi se trezesc că mai un pic şi rămân pe cont propriu şi au nevoie de ceva studii pentru un job prost plătit, dar plătit.

În principiu cam toţi se calmează şi fie se pun pe învăţat, fie nu. Prieteni îs toţi, însă nu best… se mai maturizează şi îşi dă seamă că a avut atâţia falşi şi s-a săturat. Articolul nu e o generalizare… (bine, poate e, dar vă zic că nu ca să vă simţiţi mai bine) însă eu chiar am întâmpinat astfel de persoane, asta nu însemnând că îmi erau prieteni, dar observam comportamentul lor şi mentalitatea primitivă pe care o deţineau.

Ideea e că nu prea există un bff… există doar bf, însă nu for ever. Nu vă încredeţi prea mult în prietenii voştrii pentru că va venii momentul în care nu vă veţi mai înţelege… sau ceva vă va despărţii, cum ar fi şcoala, munca sau pur şi simplu timpul. Şi veţi constata că el deţine multe informaţii despre tine, unele care nu vrei să le mai ştie şi altcineva, iar o simplă ceartă poate provoca ură, antipatie sau invidie… boli care sunt tratate cu răzbunare. Nu zic să rupeţi toate prieteniile, însă acele lucruri pe care nu vrei să le afle colegul din clasa de lângă, banca a 2-a, rândul de la geam… să nu le zici nici celui mai bun prieten, pentru că poate mai încolo se va afla în acea bancă.

Am sau nu dreptate?

Nu am cerut nimănui să-mi fie prieten pentru că pe lângă faptul că nu-mi place să forţez pe cineva să-mi fie prieten, nici nu am nevoie, sincer. Am şi acu destui prieteni sau persoane cu care mă înţeleg. Nu am treaba nimănui, dacă cineva intră în discuţie cu mine, vorbesc, dacă nu, nu mă bag în seamă aiurea.

Dacă nu suporţi o persoană datorită felului ei de a fi, datorită înfăţişării sau a altor aspecte… adică mai mai pe scurt, dacă o persoană ţi-e antipatică las-o în pace, veziţi de treaba ta. Atâta timp cât acea persoană nu are nici o treabă cu tine, nu ţi-a făcut nimic ţie direct sau indirect, nu văd pentru ce să-ţi şi arăţi antipatia. Fiecare om are cel puţin un defect (de-ar fi măcar unul), alţii sunt proşti de-a binelea, dar nu cred că are rost să îi arăţi persoanei ura în moduri vizibile. Sunt într-adevăr cazuri când acea persoană stă foarte mult prin preajma ta, ţi-e amic, prieten şi nu poţi să taci, e firesc să-i spui ce te deranjează pentru că în cazul ăsta te implică şi pe tine, dar eu nu despre asta vreau să scriu…

Să zicem, spre exemplu, că ai în liceu, la facultă sau la lucru, un coleg care e cam prostănac de felul lui şi face lucruri enervante cum ar fi că se umflă în pene, se laudă cu tâmpeniile lui şi stresează alţi oameni. Dacă tu poţi să-ţi rezolvi treburile liniştit, nu te deranjează (exceptând zgomotul pe care-l face) cu nimic, nici nu vorbeşte cu tine, atunci îţi vezi de treaba ta, nu? Dacă deja te implică pe tine, e normal să-l iei la tură şi să-l potoleşti… dacă deranjează pe cineva cu care tu colaborezi e şi atunci normal să-i spui să termine, nu?

Articolul l-am scris în urma unei întâmplări pe care nu prea vreau să detaliez că dupaia i se poate urca cuiva la cap că am scris pe blog, însă prostimea pe care o deţine mă inspiră.

E o persoană la mine în liceu (într-o clasă diferită, dar unde circul cam în fiecare pauză) pe care n-o suport. Am motivele mele: e arogant, se crede zmeu şi aşa mai departe, ştiţi ce gen de persoană… N-am avut treaba lui, l-am văzut mai prost din fire aşa că l-am ocolit. Însă s-a întâmplat ca să mă deranjeze, direct, cu ceva timp în urmă şi i-am explicat frumos, că nu-mi place, că vreau să înceteze şi a încetat, cel puţin aşa am crezut eu. Însă de-a lungul timpului m-a enervat în continuu întru mod indirect, implicând o altă persoană…

Şi cum totul are o limită, faptele s-au adunat şi eu am explodat, aşa că m-am decis să-l potolesc… de data asta nu am mai mers pe principiul ”vorbă bună” ci pe cea rea… şi i-am explicat scurt şi la obiect că dacă nu termină o încurcă. Na, vă ziceam adineaori de umflat în pene… asta s-a şi întâmplat. A fost ultima dată când i-am zis să se potolească chiar dacă nu i-am zis într-un mod prea frumos…

Deci nu mă suportă persoana respectivă şi nici eu nu o suport, însă eu mi-am văzut de treaba mea, până într-un final.

Concluzia: am zis-o deja la începutul articolului, dacă e vreo persoană enervantă prin preajma ta, dar care nu are nici o treabă cu tine şi nu te enervează cu nimic (exceptând lucrurile jalnice pe care le scoate din gură celorlalte persoane) nu are rost să îţi baţi capul cu ea, iar dacă are treabă cu tine spune-i frumos, dar nu de prea multe ori…

Nu înţeleg antipatia pe care o poartă unii. Chiar aşa de greu e să ignori acea persoană?

Tu cum reacţionezi dacă vezi în jurul tău o persoană care se comportă jalnic, însă nu are nici o treabă cu tine?

Nu ştiu cum să definesc starea, însă mă simt ca în trecut doar că în prezent. Şi vreau să retrăiesc momentul, cu toate că atunci eram mai agitat, mai emotiv şi plin de întrebări… vreau să retrăiesc momentul! A fost o oarecare intensitate, iar neliniştea şi gândurile mă abăteau, dar tot vreau! Vreau pentru că a fost frumos şi încă este!

Dacă nu ar fi fost, atunci amintirea nu mi-ar fi trezit nici măcar un fior, ci mai degrabă o dezamăgire profundă, o frustrare nestăpânită şi în acelaşi timp un întreg univers de gânduri care încep cu ”Dacă…”, gânduri care ar fi adăugat un surplus de frustrări devenind astfel un regret.

Amintirile care stârnesc cei mai mulţi fiori sunt legate de o persoană şi nu orice persoană, ci una apropiată, cea mai apropiată, căreia tu îţi deschizi lăcaşul prăfuit, plin de cuvinte imposibil de definit, numite sentimente, plin de dureri, frustări şi regrete… şi în acelaşi timp plin de bucurie şi fericire. Însă cel mai important lucru din acel micuţ cufăr este iubirea! În ciuda faptului că este înghesuit acolo într-un loc neadecvat mărimii ei, aceasta are o semnificaţie la fel de mare cât a universului, chiar mult mai mare. Iubirea este motivul aparaţiei fiorilor.

De ce dispar fiorii? Nu dispar, aceştia se transformă, astfel fiecare fior devenind o amintire, iar când această amintire este deschisă, fiorul dinăuntrul ei prinde viaţă şi resimţi toate acele emoţii nestăpânite pentru o fracţiune de secundă. Iar când te trezeşti din transă te cuprinde o bucurie şi o poftă de a-ţi aduce mai multe aminte cu speranţa că vei mai trezi câte un fior.

Ce amintiri îţi trezesc fiori?

Faptul că te pricepi la ceva şi o arăţi nu înseamă că te lauzi. Acum depinde cum o faci, dacă începi cu teorie, atunci e cam jalnic, însă atunci când cineva are nevoie de o mână de ajutor şi tu sari repede în faţă, oferindu-i acel ajutor, categoric nu e laudă, dar să te şi pricepi cat de cât.

Nu are nimeni cum să afle că tu te pricepi spre exemplu în domeniul calculatoarelor, dacă tu nu o arăţi, de aceea trebuie să faci acest pas, să ridici mâna şi să intervi.

Ce ai de pierdut dacă te arăţi? Eu zic că nimic, ci ba din contră poţi câştigă bunătatea multor persoane care vor apela de fiecare dată la tine (ăsta poate fi şi un dezavantaj, dacă vor de fiecare dată moca) şi te vor recompensa într-un fel sau altul. Poate peste câţiva ani te vei întâlni cu persoana respectivă şi poate te va ajuta cu un loc de muncă în domeniul respectiv, poate va avea nevoie iar de ajutorul tău, mai ales că peste câţiva ani vei fi mai experimentat şi mai priceput. Şi faptul că îţi foloseşti talentul te perfecţionezi. Mai caştigi şi respectul multor persoane…

În schimb, ce pierzi dacă nu te arăţi? Păi cum ziceam mai sus… poţi pierde multe ocazii şi uşi deschise, poate un viitor job. Pierzi de asemenea şi experienţa care ar fi fost dobândită prin diferite încercări, eşuări şi îndepliniri. Poţi pierde multe relaţii sau pile să zicem, care te vor ajuta pe viitor, mai ales că în ziua de azi cam totul se revolă cu neamuri sau cunoştinţe.

Să vă dau un exemplu, în care eu sunt personajul principal. Cu toate că mă pricep de ceva timp în domeniul calculatoarele, nu foarte mult, însă destul ca să fiu printre cei mai buni de la mine din şcoală, nu m-am arătat niciodată. Am avut o ocazie în clasa a 9-a când l-am înştinţat pe proful de mate că pot ajuta la perfecţionarea site-ului şcolii şi la ceva modificări, însă profesurul m-a folosit în scop personal lui, nu să ajut şcoala. Într-un final am renunţat la amandouă.

Săptămâna asta printr-o banală întâmplare am constatat ce am pierdut. Datorită unui proiect de lansare unei firme (fictive) am ajuns în biroul doamnei directoare făcând practică, care consta în negocia cu dânsa la un contract de închiriere a spaţiului firmei noastre în cadrul şcolii. Am negociat cu câteva metode de promovare şi am băgat pe acolo un ”vă putem creea şi un website care să reprezinte liceul, după preferinţele dumneavoastră” şi directoarea a fost de acord şi am scos preţul la jumătate faţă de firma concurentă.

Am fost trimis la profesoara de informatică să vorbesc despre acest subiect, iar dânsa, bucuroasă de faptul că vreau să ajut, m-a ajutat şi ea pe mine şi m-a înscris la un curs de programare web, gratis. Aşadar acum voi avea un rol destul de important pentru şcoală, fiindcă eu voi face website-ul, blog-ul şi de asemenea ziarul şcolii… în plus mă voi alege şi cu o diplomă.

Nu obişnuiesc să vă scriu exemple cu mine în prim cadru, dar în acest caz era nevoie. Nu mă laud… e cel mai bun exemplu (true story) care îl am. Mie chiar mi-a schimbat acel principiu şi acum de fiecare dată când voi avea ocazia de a ajuta într-un domeniu în care mă pricep, o voi face! Chiar dacă am un mininum de cunoştinţe, îmi voi oferi interesul şi voi ajuta cu cât pot.

Tu pe care din aceste principii eşti, dacă le consideri principii? Te implici atunci când ştii că poţi ajuta sau mai bine laşi pe alţi cu toate că-s mai nepricepuţi ca tine?

LE: Cuvântul ”laudă” s-a inventat pentru a înlocui gelozia şi invidia celorlalţi.

Zilele trecute ieşisem şi eu pe afară, pe aici prin zonă şi am avut ocazia să am pe lângă mine şi copii de diferite vârste, până în 14 ani (dacă nu mai puţin). Am întrebat pe unul mai micuţ ce face fratesu (de vreo 14 ani) şi îmi răspunde că stă în casă şi se joacă poker pe bani toată ziua. Apoi era încă un băieţaş de vreo 7 anişori căruia îi plăcea să fie învârtit până să îi iese maţele.

O fetiţă de 8-9 ani a fost prinsă că întreţinea relaţii sexuale cu un grăsuţ cam de aceeaşi vârstă (dacă nu mai mic)… de fapt au fost prinşi în spatele blocului dezbrăcaţi, de cei mici.

Copii fără imaginaţie… Într-o zi cu soare, veneam de la şcoală (anul ăsta) şi în faţa blocului doi copii:

• Nu poţi să te mai mişti, te-am muşcat!
• Nu m-ai muşcat că am scut invizibil!

Şi amândoi stateau pe scară nemişcaţi, plictisiţi de viaţă.

Deci eu când eram mic, nu aveam timp să stau aşa aiurea. Ne jucam 7 pietre, leapşa, scunsa, hoţii şi poliţaii şi alte jocuri (sunatul la interfonul diferitor blocuri) pe care le inventam noi şi erau chiar mişto.

Spre exemplul Roland, unul din cei mai buni prieteni din copilărie mi-a făcut o dată cel mai tare joc, fără să ştiu. A făcut în aşa fel ca eu să găsesc o hartă şi să mă dirijeze către o comoară, dar de fapt m-a plimbat în toată zona după indicii, apoi am găsit altă hartă şi după o nouă tură… am ajuns în spatele blocului, unde erau îngropate jucăriile mele pe care le-am uitat acolo în ziua precedentă.

Unul dintre factorii care fac copii din ziua de azi să fie aşa cum sunt… ar putea fi şi numărul lor. Noi eram mulţi înainte şi tot se găsea unul să vină cu ceva, în schimb acuma sunt vreo 5, pe care nu-i vezi tot timpul împreună. Poate că ce observ eu la aceşti copii se întâmplă doar la mine aici în faţa blocului, poate aceştia sunt mai diferiţi într-un mod nu prea satisfăcător.

La voi pe stradă cum sunt copiii? Se aseamănă măcar un pic cu copilul din voi din copilărie?